● Festivalul Internaţional de Teatru Atelier, Sfîntu Gheorghe, ediţia a XXII-a, 2-10 iunie 2015.  
 
La început de iunie, în Sfîntu Gheorghe (Covasna), timpul curge alene în parfum de soc. Festivalul Atelier – cel mai vechi festival internaţional de teatru din România, iniţiat de dramaturgul Radu Macrinici – animă oraşul cu spectacole pe măsura profilului său, păstrat dincolo de toate greutăţile prin care a trecut (inclusiv plecarea din Sfîntu Gheorghe pentru şapte ani). Focusat pe limbaje şi tehnici performative inovatoare, Atelier este un festival eclectic care reuneşte teatru, dans contemporan, animaţie, circ şi formule hibride de spectacol. Cum direcţia pe care o propune este una de provocare şi explorare artistică, show-urile au fost diverse ca stilistică şi adresabilitate: spectacole pentru copii sau, dimpotrivă, nerecomandate minorilor, unele larg accesibile, altele într-o zonă de nişă, construcţii ample sau minimaliste. Proiect susţinut de Teatrul „Andrei Mureşanu“, instituţie de limbă română într-o zonă majoritar maghiară, Atelier afişează predominant o selecţie de spectacole române şi maghiare. Ar trebui ca Atelier şi Reflex – bienala Teatrului (de limbă maghiară) „Tamási Áron“ din Sfîntu Gheorghe – să funcţioneze ca un binom care să trezească interesul comunităţii pentru performance, indiferent de limba vorbită. Nu ştiu dacă în practică lucrurile stau aşa, dar ediţia din acest an a Atelierului a exprimat, dacă nu realitatea oraşului, atunci măcar pe cea spre care se tinde: „o alăturare împreună“ a artiştilor români şi maghiari. 
 
Jurnal selectiv 
 
Cel mai complex show a fost cel al Companiei „Tompa Miklós“ din Tîrgu Mureş, Tihna, viziunea lui Radu Afrim asupra romanului lui Attila Bartis. Spectacolul a deschis festivalul şi a prilejuit evenimentul de maximă importanţă al acestei ediţii: prezenţa scriitorului Attila Bartis la reprezentaţie şi discuţia sa, la miezul nopţii, cu echipa mureşeană şi spectatorii. Au fost interesante cîteva show-uri locale, exemplificative pentru eclectismul stilistic al festivalului şi oraşului deopotrivă. Colibri, textul lui Garret Jon Groenveld, cu Sebastian Marina şi Ion Fiscuteanu jr., în regia primului şi scenografia lui László Wegroszta, este un spectacol creat din „nimic“, ilustrînd astfel situaţia financiară dificilă a Teatrului „Andrei Mureşanu“. În lipsa regizorilor (pentru plata cărora nu sînt fonduri) şi a bugetului de producţie (aproape inexistent), actorii se descurcă cum pot. Uneori, austeritatea dă rezultate admirabile, ca în cazul de faţă (nu este indicată pe termen lung). Sebastian Marina şi-a asumat regia spectacolului, dovedind o viziune inteligentă asupra textului. Doi distribuitori de „job-uri“ de la oficiul de şomaj sînt plasaţi într-un maldăr de dosare din care îşi construiesc traseul rutinat al condamnărilor la moarte. Societatea dictatorială în care trăiesc şi războiul sînt sugerate de ştăngi, folosite ca scenografie în sine, nu pentru manevrarea decorului. Coborîrea lor la nivelul actorului devine apăsătoare, imaginea zăbrelită sugerînd detenţia. Excelent jocul celor doi cu şomerii, invizibili în spectacol, căci între cele două lumi există o fractură. Segregarea nu este permanentă, călăii pot deveni oricînd victime fiindcă dictatura se menţine prin interzicerea accesului la puterea absolută. Cei doi sînt, de fapt, instrumente provizorii de ucidere, care trebuie anihilate înainte de a deveni puternice. 
 
Tot la TAM şi cu aceeaşi austeritate, Ţ(T)ara mea, spectacolul lui Radu Macrinici pe propriul text, cu Inna Andriucă, face o incursiune în microuniversul unui torţionar la finalul regimului comunist, dezvăluind ororile unui sistem politic viciat şi capacitatea acestuia de mutilare pe termen lung. Impresionantă este viziunea fetiţei care parcurge un proces de conştientizare a relaţiei abominabile pe care ţara o are cu propriii cetăţeni. Inna Andriucă separă fin personajele, fără să le decupeze drastic unele de altele, lăsîndu-le cumva împreună, căci evoluţia personală a fiecăruia este influenţată de contextul general. 
 
În Sfîntu Gheorghe, dansul are forme multiple. Spectacolul lui László Ivácson Fiul risipitor (Ansamblul Háromszék) îmbină folclorul şi contemporanul la nivel muzical şi coregrafic într-o investigaţie asupra identităţii: cine sîntem, care sînt lucrurile care ne reprezintă? Care este relaţia între nou şi vechi/original? Dansatorii şi muzicienii de la Háromszék sînt uimitor de coerenţi, tehnici şi ludici în construcţia unui tip de spectacol rar în România. În spaţiul contemporan, spectacolul lui Ferenc Fehér de la M Studio, Kampf, este o incursiune în zona puterii şi manipulării, a „echilibrului“ între dominator şi dominat, a relaţiei între grup şi individ. Show-ul funcţionează cu multiple coregrafii – inclusiv de sunete – care folosesc intens părţi „nedansante“ din corp (dansul cu spatele sau cu palma), cu o sincronizare perfectă şi cu excelente partituri teatrale, ce includ doze consistente de umor. Am regăsit un artist fascinant, de mare expresivitate, Levente Orbán, cu o plastică corporală unică şi o figură aspră şi cameleonică, între Jim Morrison şi Humphrey Bogart, actor de mare fineţe şi forţă, care poate fi văzut în filmul recent premiat la Festivalul de la Cannes, Son of Saul (regia László Nemes). Alte producţii de dans au fost 7/7 (Teatrul Maghiar „Csiki Gergely“ Timişoara), un performance de Tünde Baczó pe muzica lui Cári Tibor, care urmăreşte treptele omului, creşterea şi descreşterea fiinţei, cu animaţia candid-ironică a Klárei Balázs, şi Your body – My landscape, un performance de Gyula Berger (Ungaria) şi Roos van Berkel (Olanda) în care corpurile se compun prin amuşinare şi dau naştere afectului. Remarcabil a fost un one-man-show al Companiei Aradi Kamaraszínház, Sex, drugs, gods & rock’n’roll, în care regizorul Ernö Tapasztó reconstruieşte textul lui Eric Bogosian cu inserţii ale lui Jose Saramago cu un actor extrem de versatil, Attila Harsányi, într-o versiune corporatistă a lui Dumnezeu. Inedit a fost Povestea lui Aladin (Trupa Arcadia din Oradea), un spectacol cu actori, marionete, păpuşi bunaku şi tehnologie 3D care i-a impresionat pe cei mici. 
 
Derulat în timpul concursului pentru postul de director al TAM, festivalul a acumulat tensiunile generate de această competiţie de care depinde soarta instituţiei, aflată în dificultate în ultimii ani, cînd managerul s-a tot schimbat, fondurile pentru producţii au scăzut dramatic şi trupa s-a demoralizat. În acest moment, viitorul teatrului este incert, ca şi al Atelierului. Prezenţa lor activă este esenţială pentru candidatura oraşului Sfîntu Gheorghe la titlul de Capitală Culturală Europeană 2021, aşa că sper că autorităţile locale şi viitorul manager al TAM vor fi conştienţi de nevoia acută de resuscitare a teatrului de limbă română şi de păstrare a Festivalului Atelier în localitate. 
 
Oana Stoica este critic de teatru. A fost membru în juriul Festivalului Atelier 2015. 
 
Foto: M. Studio