● Solpadeine is my Boyfriend, regia: Gina Moxley; de şi cu Stefanie Preissner; producător: Kate Ferris. În cadrul Festivalului „Scrie despre tine“.

Urmare a unui atelier de scriere dramatică susţinut de Vera Ion şi Sorin Poamă, Festivalul „Scrie despre tine“ (10 mai-10 iunie) expune textele rezultate în urma workshop-ului, sub formă de spectacole sau lecturi. Evenimentul a avut un episod-pilot, un spectacol invitat din Irlanda, care s-a constituit într-un model aspiraţional pentru această formulă de scriitură dramatică, bazată pe experienţe personale, riscantă prin expunere şi prin posibila cantonare în zona strictă a poveştilor individuale. Solpadeine is my Boyfriend este un text scris şi performat de Stefanie Preissner, o tînără actriţă irlandeză care şi-a transformat experienţa unei depresii într-o poveste complexă despre prăbuşirea economică a Irlandei, cu o consecinţă majoră: emigrarea în masă.

Aparent, este vorba despre o poveste de dragoste distructivă, în care dependenţa afectivă se confundă sau este susţinută de cea de medicamente. Iubiri, despărţiri, împăcări, o relaţie amoroasă oarecum accidentată, dar nici mai mult, nici mai puţin decît tumultul obişnuit în poveştile de dragoste. Stephanie se mută din Cork în Dublin, schimbînd, astfel, un loc în care a fost nefericită cu un alt loc în care poate fi nefericită, abandonabil şi el, în momentul în care este „responsabilizat“ pentru eşecul personal. Doar că această fugă ca soluţie la problemele personale se înmulţeşte exponenţial la nivel naţional, căci emigrarea – sub pretextul căutării unei clime mai prietenoase – a devenit o realitate îngrijorătoare în Irlanda: 200-300 de irlandezi părăsesc săptămînal ţara. „Ca să nu mucegăiască“ într-un loc în care plouă şi e tot timpul frig, ei aleg – de cele mai multe ori – Australia, dar şi SUA, Canada, Noua Zeelandă. Îi goneşte, de fapt, lipsa de perspectivă economică ce antrenează ratarea personală, pînă la ultima celulă, pînă la ADN. Stefanie Preissner înregistrează ambele feţe ale migraţiei: plecarea ca soluţie temporară de ieşire din criză, părăsirea unui loc viciat, pentru a începe o viaţă în alt loc – idealizat, dar unde este nevoie de un proces dureros de adaptare (mutarea ei din provincie în capitală) – şi rămînerea cu senzaţia puternică de a fi fost abandonat („Dacă oamenii nu s-ar mai muta în altă parte în fiecare săptămînă / ar fi mai simplu pentru cei care trebuie să rămînă“ – referire la prietenii care emigrează). Se creează, astfel, o perspectivă dublă asupra unei singure probleme: haosul economic. Consecinţele acestei disoluţii naţionale la nivel social sînt grave, exodul tinerilor duce la o aneantizare a identităţii naţionale. La nivel individual, depresia devine un modus vivendi. Dependenţa de droguri – în cazul de faţă, de Solpadeine, nişte comprimate efervescente care conţin paracetamol, codeină şi cafeină, cu efect puternic analgezic – se instalează datorită efectului de amorţeală care face ca viaţa, cu toată splendoarea dezamăgirilor sale, să fie suportabilă.

Sînt cîteva momente memorabile în spectacol: succesiunea de variante acuzator-siropoase pentru un mesaj adresat iubitului după o ceartă, din care se trimite exact cea mai neinspirată (întotdeauna se întîmplă aşa), o litanie – „mi-e teamă că...“ – ca o mărturisire publică a slăbiciunii (cum se întîmplă în grupurile de sprijin, precum Alcoolicii Anonimi), în care, printre problemele grave ale umanităţii (urşii polari sau ecosistemul african) nu se regăseşte declinul social înregistrat de Occident, care face milioane de victime („dacă mai îmi oferă cineva sunătoare pentru problemele mele, îl împuşc“). Cu doar două elemente de decor, un fotoliu-pernă pe care îl poartă, la un moment dat, ca pe o carapace, transformîndu-se într-o uriaşă ţestoasă autistă, şi un sac de box care îi serveşte ca filozofie de viaţă (opţiunile pentru ieşirea din criză sînt abandonul sau lupta, Stefanie va alege a doua variantă, lovind îndîrjit sacul de box), spectacolul „umple“ scena, motivul principal fiind textul. Nu doar că piesa lui Stefanie Preissner foloseşte experienţa personală pentru a exprima probleme acute ale societăţii irlandeze (şi nu numai irlandeze, căci lipsa de orizont economic şi depresia aferentă sînt universal valabile), dar ea îmbracă această perspectivă pesimistă asupra vieţii într-un umor iute, cu tuşe groase de autoironie, care permit textului să „respire“. Ajutorul a venit şi din partea regizoarei Gina Moxley, care a curăţat piesa de pasajele mult prea personale, cum ar fi momentele dramatice de depresie, în care Stefanie zăcea pe jos, incapabilă să funcţioneze – „Cred că ţi-era rău şi că pentru tine a însemnat mult, dar asta nu va interesa pe nimeni.“

Însă partea cea mai surprinzătoare a textului este forma. Stefanie optează pentru rime care transformă piesa într-un libret de hip-hop. „E ca o piesă rock pe repeat într-o cameră de tortură / după un timp simţi că ţi se urcă stomacul în gură / Şi CD-ul se repetă înnebunitor, monoton / pînă cînd te trezeşti la o petrecere cu Steve, pe balcon / şi jos e rîul Liffey, cu apele lui reci / şi te întrebi oare dacă sari de aici mori imediat cum izbeşti apa sau te îneci? / Ben, un alt prieten al lui Steve, se mută la mii de kilometri depărtare / unde speră să stea toată ziua la soare / şi să-şi îmbrace în creveţi o nouă iubită / şi totul să fie o petrecere nesfîrşită / pentru că toată lumea crede că poate să scape / pur şi simplu mutîndu-se pe malul unei alte ape / şi o să şteargă tristeţea fundamentală a vieţii cu o viaţă nouă / dar, mate, să ştii că şi-n Australia plouă!“ – traducere Dan Sociu (piesa va fi publicată în toamnă). Textul se transformă, astfel, într-o baladă urbană a derizoriului, cu o mare forţă de impact, care s-a văzut în discuţiile postspectacol. Un public predominant tînăr a discutat cu autorii mai bine de o oră, ceea ce este un indiciu valabil pentru interesul stîrnit de show, în condiţiile în care lipsa de educaţie în materie de vorbit în public amuţeşte, de multe ori, orice încercare de dialog între artist şi spectator.

Festivalul „Scrie despre tine“ a început excelent, prin invitarea acestui spectacol irlandez la Bucureşti, ca o mostră de dramaturgie personală valabilă. Pînă la finalul festivalului, în 10 iunie, mai pot fi văzute spectacolele Brînză topită (Teatrul de Comedie, Sala Nouă, 26 mai), Stand up, pls (Teatrul Act, 2 iunie), Ultimii eroi (Teatrul Apropo, 6 iunie) şi La bucătărie şi la mare (Teatrul de Artă Bucureşti, 9 iunie).

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: I. Zavoianu