Ce n-a văzut Parisul - interviu cu Dragoş PĂTRAŞCU
Salonul de Artă Erotică se mută la Bucureşti. Expoziţia, organizată anual la Iaşi de Galeria de artă „Dana“, se vrea un fel de sinteză a creaţiei artistice vizuale pe teme erotice.
Salonul naţional de artă erotică a ajuns la a şasea ediţie. Ce v-aţi propus acum cinci ani şi cum s-a dezvoltat conceptul?
Totul a început în prima decadă a anilor ’90, atunci cînd, la Centrul „Georges Pompidou“ din Paris, am văzut o amplă expoziţie avînd ca subiect erotismul în arta secolului al XX-lea. Pentru un vizitator din estul Europei, chiar artist fiind, o asemenea expoziţie a reprezentat un adevărat şoc vizual, prin totala lipsă de prejudecăţi în abordarea unei teme importante din creaţia artiştilor moderni şi contemporani din Europa Occidentală şi din Statele Unite. Tot atunci am făcut cunoştinţă cu superbele desene, gravuri şi obiecte cu temă erotică ale artistului Hans Bellmer. În 1995, tot la Paris, la galeriile municipale de la Halles, s-a deschis expoziţia „Suprarealismul şi dragostea“. Alături de întreaga pleiadă a suprarealismului occidental, românul Victor Brauner ocupa un loc important în expoziţie, cu desene, pictură şi sculptură de o incredibilă forţă de expresie. Lînga Dalí şi Max Ernst, o surpriză de proporţii: Gellu Naum şi Gherasim Luca, doi importanţi poeţi români suprarealişti, prezenţi cu o serie de colaje lucrate în tandem, în anii ’40. Apoi, caietele erotice ale lui Lautrec, Rodin, Degas, Matisse, Picasso, Schiele, Klimt... Toate aceste lucruri s-au conjugat şi, în mai 1996, împreună cu cîţiva graficieni bucureşteni, am deschis o prima expoziţie cu temă erotică la Iaşi, în subsolul Galeriilor „Cupola“. Încă de la început mi-am propus „coagularea“ unui grup de profesionişti care abordau de mult în creaţia lor această temă, salonul „crescînd“ calitativ şi cantitativ de la o ediţie la alta.
Cine sînt artiştii invitaţi anul acesta şi cum i-aţi ales?
Anul acesta, ca de altfel şi la ediţia precedentă, am invitat de la studenţi în primul an la Academia de Artă şi pînă la decani de vîrstă, artişti cu un C.V. impresionant, vechi membri ai U.A.P. din România. Cred că această decizie reprezintă şi plusul ultimelor două ediţii, dinamica lor. Această ultimă ediţie este onorată de prezenţa pe simeze a unui desen în creion de Corneliu Baba, datat 1944. De asemenea, am avut ca invitaţi cîţiva artişti foarte cunoscuţi din Bucureşti şi din ţară, care au dat un plus de atractivitate şi interes salonului. La Iaşi, expoziţia a fost deschisă în patru spaţii generoase, avînd o participare de 120 de artişti. La Bucureşti, în spaţiul de la Căminul Artei am putut să aducem numai o parte dintre lucrările expuse la Iaşi şi în jur de 60 de artişti expozanţi, dintre care mai mult de jumătate sînt studenţi.
E o discuţie veche, dar în care nu s-au dat răspunsuri tranşante, definitive. Ce înseamnă artă erotică, de unde începe pornografia?
Nu cred că termenul de „artă erotică“ este adecvat. Nu poate fi vorba de un curent artistic, mai degrabă am putea aborda noţiunea tematicii, a predilecţiei, a unui anume univers ce ţine de alchimia intimităţii subiective, expresie sinceră şi explozivă din interior, precum poezia. Sau un anume gen de voyeurism, de libertate de a privi, uneori sălbatic, alteori ironic sau autoironic, de multe ori frust, direct. Sentimentele de iubire, senzualitatea, dragostea fizică, sexualitatea în toată complexitatea ei, iată cîmpurile principale de investigaţie ale erotismului în artă. „Depinde de fiecare (artist) felul în care îşi trăieşte istoria privirii, depinde de fiecare să redefinească sexualitatea, depinde de fiecare să reinventeze vertijul transgresiunii împotriva unei pornografii omniprezente şi a unei media condusă de trivialitate şi perversitate“, spunea Georges Bataille în L’Erotisme încă din 1957. Unde începe pornografia? Acolo unde obscenitatea, ca formă facilă şi nesublimată a sexualităţii, este prezentată drept mijloc de expresie. O regăsim şi în creaţia unor artişti contemporani de renume. Dar aceasta este o altă poveste...
În istoria acestui eveniment aţi avut parte de reacţii negative? De spectatori ultragiaţi?
La prima ediţie, ţin minte că am văzut cîteva gesturi, previzibile de altfel într-o ţară ieşită nu de multă vreme din caverne: scuipături în sîn, cruci mari. La următoarele ediţii, lucrurile pot spune că s-au aşezat, exuberanţa şi inventivitatea lucrărilor Salonului atrăgînd un public din ce în ce mai numeros.
Ce mai înseamnă azi, într-o epocă în care camerele şi aparatele de fotografiat sînt omniprezente, o imagine tare?
Şocul în artă, chiar dacă este riscant să afirmi că a fost epuizat, e departe de a mai produce reacţii similare celor din anii de glorie ai mijlocului secolului al XX-lea. „Ce n-a văzut Parisul?“ este o sintagmă care vorbeşte de la sine despre percepţia publicului faţă de arta contemporană. Culmea este că, deşi nu sîntem Parisul, această indiferenţă a publicului faţă de inovaţie, creativitate, experiment este omniprezentă şi la cel românesc. Se pare că Internetul şi televiziunile lucrează eficient asupra capacităţii de a mai face exerciţii de admiraţie în faţa operei de artă. Subiectiv vorbind, „imaginea tare“ este cea pe care o ţii minte, care îţi pătrunde în memoria afectivă, toate aceste reacţii variind în funcţie de pregătire, de interes, de mediul sociocultural din care provii, ţinînd de trăsăturile definitorii ale personalităţii.
Există mode, tendinţe în arta erotică? Cît de racordaţi sînt artiştii selectaţi de dvs. în expoziţie la ce se întîmplă în restul lumii?
Din ’96 am început o documentare temeinică în privinţa artelor contemporane, Centrul „Pompidou“ fiind un reper pentru mine în acest sens. Nu cred că trebuie să trăim la nesfîrşit complexul unei culturi mici. Boom-ul artei chineze contemporane este concludent. Dacă pînă în 1960 se putea vorbi de o cultură aproape feudală, tradiţionalistă, în cinci decenii au reuşit să ocupe un loc important pe scena artei internaţionale. Fascinaţia artei contemporane constă tocmai în marea ei diversitate, neexistînd o anume orientare care să predomine. Păstrînd proporţiile, acest lucru se poate vedea foarte clar şi în expoziţia de faţă. Sînt aici zone de investigaţie pe care le întîlnim şi la Bucureşti, şi la Paris, şi la Londra…
Am observat, vizitînd expoziţia, că multe, foarte multe dintre operele expuse prezintă o formă sublimată sau voalată a sexului. Există chiar şi lucrări nonfigurative. E o evoluţie neaşteptată, căci, în ultima vreme, artiştii vizuali par să fi îmbrăţişat mai degrabă realismul…
E un fel de neo-neorealism care bîntuie din nou lumea artei, şi nu numai, la noi. Se lucrează în forţă după fotografii, rezultatul fiind globalizator şi derutant: picturi (fotografii mărite) care pot purta una şi aceeaşi semnătură… Acest foto-realism, consumat de mai multe ori în zbuciumatul secol artistic XX, revine pe simeze de cîtva timp ca o noutate, în România, devenind chiar o modă. Se pare că abordarea explicită a temei nu mai este o constantă în viziunile tinerilor artişti şi nu numai, existînd riscul banalului, a stereotipiei. Aşa că modalităţi precum accesarea umorului subtil, a autoironiei, deturnarea de sensuri, glisări de semnificaţii, o figuraţie narativă, poetică, ludică fac din acestă expoziţie un spectacol vizual neplictisitor.
Sexul vinde. Se vinde şi arta erotică?
Nu am investigat piaţa artei cu subiect erotic. Important e că se mai vinde încă arta. Sigur că tema atrage, fiind prezentă aproape în opera fiecărui artist, indiferent de vizibilitatea acestuia. Erotismul este o constantă a vieţii şi, implicit, a artei. Fie că se vinde ori nu.
Dragoş Pătraşcu este artist şi curator al Salonului de Artă Erotică deschis la Căminul Artei pînă pe 16 iulie.
a consemnat Matei Martin
