Cum aţi ajuns curatoarea acestei expoziţii de desene ale copiilor?

Ca o mulţime de lucruri de pe lumea asta: între un „ce-ar fi dacă“, mult chef de joacă şi curiozitate... Expoziţia despre „Povestea copilăriei“ e deja la a treia ediţie. Am pornit cu un invitat, am continuat cu şase şi-am ajuns la douăzeci şi şase. E vorba de artişti vizuali şi profesori de desen care urmăresc resorturile creativităţii experimentînd cu copii de vîrste mici. Eu nu fac decît să urmăresc un drum bătătorit de o mulţime de alţi artişti. Am avut o şansă în plus: în afară de energie şi bunăvoinţă îţi mai trebuie şi susţinere. Eu am găsit-o: e vorba de colegii mei de la şcoală, care-mi acordă încredere şi finanţare; pe parcurs, mi s-au alăturat o grămadă de prieteni care m-au ajutat. Am pornit de la convingerea că toţi copiii desenează. Ceea ce e interesant pentru mine, ca artistă, e să descopăr ce îi inspiră şi ce tipuri de reprezentare apar la anumite vîrste. Proiectul nu are deci doar o miză artistică, ci şi una socială.

Există vreun element comun în această selecţie de lucrări?

Lucru care mă interesează şi mă inspiră e un fel specific de a vedea lumea: la vîrsta asta nu se vede nivelul social al familiilor din care provin; diferenţele de acest tip nu contează. La 7-10 ani, copiii simt nevoia să povestească ce au văzut, ce au păţit, şi o fac dezinhibat şi dezangajat. Vorba lui Henri Matisse: „Trebuie să priveşti toată viaţa ca atunci cînd erai copil. Pierderea acestei facultăţi vă poate răpi posibilitatea de a vă exprima într-o manieră originală, adică personală“.

Ce aţi învăţat din acest proiect?

Ca artistă fac un tip de pictură naivă, inspirată din pictura copiilor. Acum mi-am mai găsit vreo 30 de muze. 

Angela Bontaş e pictoriţă, membră a grupului Rostopasca. Predă pictura la o şcoală particulară. Coordonează expoziţia „Povestea copilăriei“, la The Ark. 

a consemnat Matei Martin.