În fiecare an, la fiecare Evaluare națională a elevilor de clasa a VIII-a, la fiecare examen de Bacalaureat, la fiecare examen de licență simt că am o minge de tenis în stomac. Mă gîndesc la copiii de 14 ani cărora le transpiră palmele, la stresul lor, la emoțiile părinților care-i așteaptă-n curtea școlii. Dorindu-le binele. Dorindu-le ce e mai bun. Maximul și maximum. Mă gîndesc la tinerii de 18 ani, la foile de examen, la colțul îndoit pentru anonimizare, la afișarea rezultatelor. Astăzi, a codurilor. Din motive ce țin de Regulamentul General privind Protecția Datelor. Lucrurile astea îmi amintesc de o vară în care-am crezut că viața mea se termină pentru că am picat un examen. Am crezut că n-am să mai pot face nimic din tot ceea ce visasem să fac, absolut nimic din ceea ce-mi doream. Mi se prăbușise o lume. N-am mai ieșit din casă deloc cîteva săptămîni. Mă ocupam doar cu plînsul. Mai grav a fost pentru părinții mei. În ochii lor, li se prăbușise copilul de 10. Copilul-bibelou care luase premii, participase la concursuri, scrisese în revista liceului, nu crease niciodată niciun fel de probleme. În afară de faptul că mi-am rupt și piciorul stîng, și pe dreptul, mi-am luxat mîna stîngă și mi-am spart capul, chiar am fost un copil-bibelou. Cuminte. Cum spuneau bunicii, ascultător. Ceea ce regret, recunosc.

Lumea mea s-a recompus, cel puțin aparent, destul de repede. La foarte scurt timp, m-am angajat în presa scrisă și au urmat unii dintre cei mai frumoși ani din viața mea de tînăr. Aș fi spus adult, dar pe vremea aia încă mai credeam în Moș Crăciun. Am rămas însă cu sentimentul că lumea părinților mei cu privire la mine nu s-a mai recompus. În sensul că, pentru ei, eu nu am mai fost cum fusesem pînă acel moment. N-am mai fost perfectă. M-am simțit total „neiubibilă”. Și acum mă mai simt așa uneori. Departe de perfecțiune, oricum. Eu, însă, spre deosebire de ei, nu m-am considerat niciodată fără cursur. Pentru că nu cred în oameni perfecți. Am urît mereu matematica. Ceea ce mi se părea, atunci cînd eram copil, rușinos. Cum, adică, să nu iubesc matematica? Toți prietenii mei o adorau. N-am înțeles niciodată chimia. Tata are o soră fostă profesoară de chimie. Pentru mine, însă, chimia e un soi de mandarină. Iar eu nu înțeleg dialectul ăsta. Ce rușine! La geografie am niște lacune. Nici măcar la ceea ce atunci cînd eram eu elevă se numea „educație tehnologică” nu excelam. Fiindcă nu știam să cos pe etamină. Aveam nota 10 doar pentru că-mi cosea bunica mea. Eu nici astăzi nu știu să cos. Nimic. Cum spuneam, nu aveam, nu am nimic perfect. Sau, fie, am avut un nas mai frumos decît acum, aproape c-aș fi spus că-i perfect, pînă cînd, la 11 ani, am avut un accident în urma căruia am rămas cu o deviație de sept.

Mulți, mulți ani mai tîrziu, citesc, în plină pandemie de coronavirus, un text scris de una dintre studentele mele. Portretul unui tînăr inteligent, amuzant, curios, energic. Pe scurt, perfect. Dac-aș fi avut din nou 19 ani, probabil că m-aș fi îndrăgostit și eu de el, pe holurile facultății. Sau poate că nu. Asta m-a aruncat înapoi în timp, în anii în care încă speram că dacă voi lua numai nota 10, părinții mei mă vor iubi mai mult. Infinit mai mult. Anii în care credeam că dacă sînt aproape de perfecțiune voi avea o viață mai bună, o carieră ca-n filme, chiar și un beagle care o să alerge alături de mine dimineața, în parc. Am fost și de 10 curat. Plin, ca să zic așa. Momentul meu de pseudo-perfecțiune. Singurul. În anul III de facultate am avut 10 la toate examenele. Luasem, totuși, un 9, dar am făcut cerere de reexaminare, am dat un nou examen și am luat 10. Privind retrospectiv, mi se pare o tîmpenie ce-am făcut. Dar, atunci, mi se părea ceva absolut firesc. Revenind la portretul tînărului, i-am spus studentei mele că oamenii pot fi iubiți și dacă sînt imperfecți. Că trebuie să-i iubim și așa. Că trebuie să ne dăm voie să-i iubim și așa, imperfecți. Să-i iertăm pentru că nu sînt mereu fix așa cum ne dorim noi să fie. Că asta nu înseamnă, însă, că nu sînt buni. Ci că uneori sînt altfel decît noi. Altfel spus, iubește-mă cînd sînt cel mai greu de iubit!

Simt și acum cum mă mai aleargă, cînd și cînd, presiunea acestui 10. Simt și acum că dacă nu excelez, tot ce fac e degeaba. Și, totuși, ca adult, sînt departe de copilul care am fost. Sînt departe și de mine cea de acum 12 ani, cînd doar ce terminasem facultatea. Sînt departe și de mine cea de acum doi ani. Sînt, acum, cel mai departe de mine așa cum eram atunci cînd nu-mi dădeam voie să ies din cutie, să depășesc linia, să mă revolt și eu un pic.

Îmi doresc ca părinții acelor copii care susțin examene, evaluări și tot felul de teste să nu pună pe ei presiuni prea greu de dus. Să nu-i forțeze. Deloc. Să nu-i educe în ideea potrivit căreia doar succesul contează. Mi se pare, abia azi, atît de reconfortant sentimentul că am voie să greșesc cînd și cînd. Că nu-mi mai pasă - în sfîrșit! - ce crede/spune lumea. Îmi place să-mi imaginez că dac-aș fi din nou Ada de la 7 ani, cu rucsacul meu bleumarin cu doi iepurași cu codițe roz, aș avea curaj să spun „iubește-mă oricum!”

Foto: flickr.com