Ca să ajungi la Alţîna dinspre Sighişoara, trebuie să ţii drumul Sibiului trecînd prin Agnita. Nu vei avea timp să pătrunzi pe porţile tuturor cetăţilor bisericeşti, că-s multe, presărate pe colinele din mijlocul satelor pe care le străbaţi sau pe care le zăreşti doar, aninate pe marginile dealurilor ondulate spre orizont, de-a lungul uimitoarei Văi a Hîrtibaciului. Dacă şi drumul ar fi pe măsura peisajului, zona ar tinde spre proporţii paradisiace, dar aşa, în halul în care arată unele porţiuni, te cam aduce cu picioarele proprii pe pămînt şi cu roţile maşinilor prin gropi.

Alţîna îţi apare deodată în faţa ochilor, cu satul adunat roată în jurul celor două biserici din centru, ale căror turle se profilează spectacular pe fundalul crestelor albe ale Făgăraşului. Drumul se strecoară larg printre casele ordonat aşezate, tipic săseşti, unele obosite de vreme, palide şi cu obloanele trase, altele recent restaurate şi zugrăvite în culori vii, cu mari spaţii verzi în faţa lor, întretăiate de un fel de cărări-trotuare ce asigură şi un alt acces între gospodării, în afară de asfaltul şoselei. De undeva, de prin faţa Primăriei, o spărtură în frontul compact de case lasă loc liber unei cărărui ce însoţeşte la deal şanţul unui pîrîiaş, coborînd parcă direct din zidul bisericii fortificate. Turnul acesteia, zvelt, neogotic, ridicat în 1858 în locul fostului turn-clopotniţă – demolat cu cinci ani înainte – îşi etalează pe faţade ceasurile negre cu cifre şi limbi albe. După ce-o străbaţi, ajungi la intrarea sub formă de scară acoperită, cu patru ferestruici luminîndu-i interiorul dintr-o parte şi cu o uşă mică, cu scînduri groase, impresionat bătută şi-ntărită-n ţinte de fier.

Ieşind din scară şi răzbătînd în curtea înierbată, privirea ţi se opreşte pe turnul stingher, unul dintre cele patru ce odinioară întăreau incinta iniţială, de formă ovală, din jurul bisericii. Căci zidul actual, în care se mai văd şi o parte din camerele de provizii scăpate de la demolare, măreşte spaţiul spre est, aşa că fostul turn de incintă e acum doar o construcţie izolată undeva în pajiştea din jurul bisericii, ce a jucat mult timp doar simplul rol de depozit de slănină al comunităţii. Ridicat din piatră şi cărămidă, clădirea este prevăzută cu clopot mic deasupra unei ferestre înguste, cu scară exterioară de lemn, acoperită, ce urcă la etaj, spaţiul de sub ea servind la ora actuală ca adăpost pentru fînul strîns din curtea bisericii. Vechiul spaţiu cu arcadă al porţii de intrare, prevăzut cu hersă, a fost zidit ulterior cu cărămidă, şi doar trei ferestre mai lasă loc luminii să pătrundă…

Atestată iniţial, la 1291, sub numele de Olchona, denumirea actuală provine, potrivit legendei, de la cei zece nobili ce i-au condus pe saşii veniţi în zonă s-o colonizeze. Deoarece nu s-au putut hotărî numele căruia dintre ei să fie atribuit satului, toţi fiind dăruiţi de divinitate cu aceeaşi hărnicie (adică peste norma românească, că doar erau saşi), s-a stabilit ca localitatea să se numească „All Zehn“ (Alzen), adică „Toţi zece“. Biserica lutherană, iniţial o bazilică romanică de secol XIII, este o construcţie cu trei nave, cinci travee şi cor pătrat, extins ulterior cu o absidă poligonală. Două secole mai tîrziu, nava principală a fost completată cu o boltă în stil gotic tîrziu, în formă de plasă. La 1780 se adaugă o orgă într-o tribună construită special, iar în secolul următor se realizează balcoane pe console de lemn deasupra arcadelor navei principale.

Biserica albă, cu turlă-naltă, acoperită cu tablă contrastează puternic cu turnurile de piatră, uneori amestecată cu cărămidă, şi cu zidurile prăbuşite pe alocuri. Un cuib de barză, cu pui de barză-n el, veghează solemn pe acoperişul ce se-mbină aproape conic deasupra altarului. Ferestre-nguste, contraforţi şi resturi vechi de piatră netencuită amintesc de faze primare de construcţie. Înăuntru – lumină în spaţiul înalt: prin geamuri şi prin candelabre atîrnînd deasupra şirurilor de bănci din lemn. Ordine, linişte şi curăţenie. Undeva sus, lîngă orga nu prea mare, dar bogat ornamentată, o pianină (cred!) prăfuită, uitată-ntr-un colţ, cu o bancă barînd accesul pînă la ea. În faţa amvonului, vreo trei persoane discutînd discret în limbi străine.

Afară, alte turnuri, alte ziduri, o altă scară acoperită… dar de dimensiuni mai mici. Apoi o poartă relativ nouă, încastrată-n perete tencuit, între un turn vechi (fără ferestre, doar cu o uşă pe interior şi guri de tragere exterioare), şi o bucată de zid surpat pe distanţă de 2-3 metri, barat de „cloambe“ înălţate ca un gard împotriva vitelor. Înainte de a părăsi incinta, un bătrîn cu umerii plecaţi ca la rugăciune, dar cu ţigara-n gură ca la birt, îmi spune că, cu doar cîteva zile în urmă, o nouă porţiune de zid s-a lăsat la pămînt. Asta e, ni se prăbuşesc cetăţile! Ieşim amîndoi, iar el închide temeinic uşa de la scara mare acoperită. O intrare fusese blocată… Mai rămăseseră trei deschise! 

Daniel I. Iancu este muzeograf la Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Orăştie şi doctorand la Universitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia.