Există la Bistriţa o casă pe care ochiul comun poate s-o ignore, furat de elementele baroce şi neoclasice ale faţadelor învecinate, dar care nu scapă privitorului cît de cît iniţiat şi, cu atît mai puţin, studiilor de specialitate. Este una dintre acele clădiri sobre, cu ziduri de aproape un metru grosime, cu interioare şi subsoluri răcoroase, cu tavane zidite în boltă sau sprijinite pe grinzi masive de stejar, cu ancadramente simple şi elegante din piatră, simbol a ceea ce rămîne în raport cu ceea ce trece. Este vorba de casa Beuchel, cum o numesc specialiştii, sau casa Ioan Zidarul (traducerea poreclei de Muratoris sau Maurer, sub care era cunoscut Johannes Lapicida, meşter pietrar sas, celebru în epocă.) Acestor nume, desemnîndu-i pe doi dintre proprietarii ei, li se poate adăuga şi un al treilea, Pomarius, notar al Bistriţei şi umanist cunoscut dincolo de fruntariile Transilvaniei. Edificiul oferă istoricilor detalii legate de destinul personelor mai sus amintite, direct implicate în viaţa politică a urbei, iar în studiile de istorie a artelor şi a arhitecturii medievale este citat ca etalon al trecerii de la goticul tîrziu la Renaştere. Planul general al clădirii cît şi o serie de detalii de pietrărie arată că, în prima variantă de construcţie, datată spre sfîrşitul secolului al XV-lea, era vorba de o casă de piatră cu etaj, dominată de arhitectura gotică, printre primele de acest fel din cetatea Bistriţei. Proprietarii ei ulteriori au efectuat modificări în ton cu epoca, adăugînd, atît la nivelul faţadei cît şi în interior, elemente renascentiste, preponderente şi în înfăţişarea actuală. Etapa gotică este totuşi bine reprezentată într-o serie de ancadramente din interior, în nervurile bolţilor de la parter şi în profilatura bogată în muchii a unui fragment de fereastră al faţadei, terminată în arc frînt, scos la iveală cu prilejul restaurării din anii ’70.

O amplă intervenţie asupra clădirii a fost comandată de Andreas Beuchel, personaj emblematic din istoria Bistriţei, contemporan cu Ioan Zapolya şi Ferdinand de Habsburg, angajaţi în confruntări armate pe teritoriul Transilvaniei, cu implicarea directă a lui Petru Rareş, care a dobîndit astfel importante posesiuni dincoace de Carpaţi. Suzeranitatea sa asupra Bistriţei se concretiza într-o dare anuală de 500 de florini, în vreme ce imobilul în discuţie atinsese un maximum de evaluare de 800 de florini fiind, probabil, cea mai scumpă clădire civilă din Bistriţa acelor timpuri.  Fiul unei familii de patricieni bogaţi, Beuchel era, în 1495, student la Cracovia, unde a avut contact cu exponenţii mişcării renascentiste în curs de extindere dinspre Occident spre centrul şi răsăritul Europei. A fost judecător, jurat şi jude al Bistriţei şi a sfîrşit tragic, fiind acuzat de trădare şi executat, în 1531, pentru vina de-a fi abordat amiabil pretenţiile financiare ale lui Petru Rareş.


Sînt consemnate şi alte lucrări de restaurare în epocă, dar, în mod paradoxal, proprietarul cel mai avizat în materie de construcţii, Ioan Zidarul, n-a avut răgazul să-şi pună amprenta asupra înfăţişării casei, fiind nevoit să se refugieze de la Bistriţa la Sibiu, pentru a scăpa de mînia lui Petru Rareş, în urma unei greşeli de construcţie la o biserică pe care acesta i-o comandase la Suceava.

În momentul de faţă casa aparţine unui medic bistriţean, căruia îi datorează, printre altele, o restaurare conformă standardelor de ultimă oră. Clădirea are o destinaţie publică sub numele de Restaurant Central, facilitînd astfel accesul tuturor vizitatorilor, implicit pe cel al degustătorilor de artă medievală.

George Ţâra este jurnalist din Bistriţa-Năsăud.