Revista Foreign Policy a publicat în decembrie o secţiune specială numită „Lista FP a celor 100 de gînditori globali“ (reluată în numărul din ianuarie al FP România). A nu se confunda acest top cu alt exerciţiu făcut de FP, împreună cu britanicii de la Prospect: topul intelectualilor.

Topul intelectualilor este un exerciţiu de democraţie internautică: editorii FP/Prospect au propus în 2005 şi 2008 cîte o listă de 100 de intelectuali, iar publicul a votat. Controversele au fost intense de fiecare dată, plecînd chiar de la întrebarea de bază „Ce este un intelectual?“. Iar rezultatele votului public pe Internet au fost aiuritoare la fiecare dintre cele două ediţii. În 2005 a cîştigat Noam Chomsky, ceea ce a prilejuit ca enervanta etichetă „cel mai influent intelectual al lumii“ să fie adăugată de ziarişti după ce citau prostiile extremist-stîngiste ale bătrînului guru, prieten cu dictatorii anti-americani ai lumii. Chiar cu Chomsky în frunte, lista din 2005 era totuşi decentă, semn că fanii săi l-au scos în frunte, dar nu au alterat în mod fundamental topul. Următorii pe listă erau Umberto Eco, Richard Dawkins, Václav Havel.

 „Intelectual“ a căpătat între timp o încărcătură aparte. Intelectual pare a însemna cineva care gîndeşte la treburile publice, fără a fi implicat direct în ele.

Următorul top popular-internautic, făcut în 2008, a lăsat însă un gust amar. Pe primul loc şi cel mai important intelectual public al lumii a ieşit… Fethullah Gulen. E şi el un fel de guru, dar de astă dată la modul propriu: conduce un fel de sectă islamică din Turcia, cu cîteva milioane de adepţi, un amestec de islamism otoman cu sfaturi de viaţă şi afaceri à la Pavel Coruţ.

Dezbaterea de pe marginea acestui top nu a fost despre ideile sale şi impactul lor global, ci despre cum o reţea bine organizată de oameni, cum e secta lui Gulen, se poate impune la un vot popular în noua epocă a Internetului. Şi dacă tot erau la calculator, adepţii lui Gulen au votat pentru restul topului numai musulmani, unii într-adevăr remarcabili, ca Muhammad Yunus, alţii obscuri, ca ocupantul locului 3, Yusuf al-Qaradawi, un tele-imam egiptean. Nu că ar fi ceva rău să fii intelectual musulman, dar parcă e cam straniu, statistic vorbind, ca primii 10 intelectuali ai lumii să fie toţi din aceeaşi civilizaţie. Şi deloc multiculti, de altfel.

De această dată, FP face un cu totul alt exerciţiu. Fără vot public, dar cu multă substanţă. Doar argumente expuse unilateral de către editori. Şi a ieşit mai bine. Apoi, renunţă la termenul de „intelectual“. S-ar putea să asistăm la începutul sfîrşitului pentru acest cuvînt, lansat de afacerea Dreyfus. „Intelectual“ a căpătat între timp o încărcătură aparte. Intelectual pare a însemna cineva care gîndeşte la treburile publice, fără a fi implicat direct în ele. În plus, acel cineva trebuia să se manifeste public, să scrie, să apară la TV, să fie în general critic cu societatea şi cu liderii ei. FP schimbă de această dată cuvîntul, fără a-i da o nouă definiţie: o listă de gînditori (thinkers). Cu ce e deosebit un gînditor de un intelectual? FP nu ne răspunde, dar mi se pare că desluşesc o prezumţie în modul în care editorii americani au făcut topul: un gînditor este oricine e angajat pe piaţa ideilor şi modelează acţiunile publice prin aceste idei, indiferent de rolul său în societate.

Un gînditor nu e musai să comenteze de pe margine, ca intelectualul clasic. S-ar părea chiar că noul top îi favorizează tocmai pe cei care nu stau pe margine.

Ca să înţelegeţi ce vreau să spun, să vă spun cine sînt cei mai importanţi zece gînditori globali în opinia FP: Ben Bernanke, Barack Obama, Zahra Rahnavard, Nouriel Roubini, Rajenda Pachauri, Bill/Hillary Clinton, Cass Sunstein/Richard Thaler, David Petreus, Zhou Xiaochuan şi Sayyd Imam al-Sharif. Dintre toţi, poate doar cuplul Sustein/Thaler s-ar înscrie în eticheta reducţionistă de „intelectual public“, deşi nişte economişti comportamentali nu sînt tocmai modelul clasic de intelectual care face furori şi zdruncină conştiinţele.

Primul de pe listă, Bernanke, e şeful Fed, varianta americană a Băncii Naţionale, şi e creditat de FP cu evitarea unei noi recesiuni după criza financiară, avînd prilejul să-şi pună în aplicare teoriile despre Marea Recesiune din 1929 (profesorul Bernanke s-a ocupat intens de subiect). Pe locul doi este gînditorul Barack Obama. Pe lîngă definiţia interesantă cum că ar fi un „radical care face totul treptat“ (un fel elegant şi favorabil de a spune că nu trebuie să aşteptaţi prea curînd să facă ceea ce a promis), FP mai spune că este şi un preşedinte cu idei mari, mai ales în politica externă. Iar exemplul oferit este acela de putere inteligentă (smart power).

Aici îmi permit să nu fiu de acord. Nu Obama a inventat termenul, dar să acceptăm că el ar fi autorul. Smart power e o găselniţă care face trimitere la celebra dihotomie a lui Joseph Nye între hard power (putere dură, militară) şi soft power (putere de atracţie). Obama spune că cele două trebuie combinate în smart power. Ceea ce sună bine, dar nu înseamnă nimic, de fapt. E ca şi cum ai spune că piatra filozofală e formula de a obţine aur din diferite metale inferioare. Bravo, fantastic! Dar care metale şi în ce proporţii? Cam aşa şi cu smart power-ul lui Obama: normal că trebuie să combini puterea soft cu cea hard, dar cum, cînd şi în ce proporţii? Altfel, ca să susţii că smart power e o teorie în sine, ar trebui să găseşti pe cineva care să susţină măcar altceva, dacă nu contrariul. Şi nu văd pe nimeni venind să propovăduiască ceva de genul stupid power. Aşa că smart power e mai degrabă un slogan decît o teorie.Pe locul trei este Zahra Rahnavard, soţia liderului opo-ziţiei iraniene Hossein Mousavi. De ce ea şi nu el? Se pare că ea este creierul din spatele carierei soţului, o frumoasă demonstraţie a puterii individului într-o ţară cu ideologie proastă – doamna respectivă pare o figură fascinantă, dar vă las să citiţi amănunte în FP România, pe care o recomand bucuros, nu pentru că am avut ideea aducerii FP la noi, nu pentru că sîntem din acelaşi trust de presă, ci pentru că e chiar o lectură extraordinară.

Pe locul patru vine Nouriel Roubini, omul care anunţa prin 2006 spargerea balonului imobiliar-investiţional. Pe cinci e indianul Pachauri, care conduce organismul ONU ce se ocupă de schimbări climatice. Pe şase stă cuplul Bill şi Hillary Clinton. Simpatic modul cum au devenit un tot în imaginea publică, după ce au trecut prin atîtea. Pe şapte sînt Sunstein şi Thaler, economişti din valul care neagă raţionalitatea de bază a deciziilor economice individuale şi îi învaţă pe lideri ca Obama în SUA sau conservatorul Cameron în Anglia că politicile sînt mai eficiente cînd îi duc pe oameni cu zăhărelul decît atunci cînd îi constrîng. Pe opt – Petreus, generalul care a întors soarta războiului din Irak regîndind strategia militară. Pe nouă, guvernatorul Băncii Naţionale chineze, care a propus recent o nouă monedă globală de referinţă. În fine, pe zece e al-Sharif, unul dintre fondatorii Al-Qaida şi ideologul de bază al mişcării, care din 2007 încoace, în puşcărie fiind, scrie cărţi de dezicere unde spune că Al-Qaida încalcă principiile islamice, cărţi prin care îi pune pe jar pe foştii camarazi (ca întotdeauna, radicalii sînt obsedaţi de dezertori mai mult decît de inamicii „obiectivi“, pe modelul Stalin/Troţky).

Trăgînd linie doar la top ten, mi se pare că văd schimbarea de paradigmă: gînditorul este cel care face o diferenţă prin ideile sale în lumea reală. Intelectualul clasic stă pe margine, noul gînditor al FP a făcut pasul în arenă sau măcar ideile lui au făcut acest pas. Economiştii de pe locurile patru şi şapte sînt un exemplu al ideilor care schimbă lumea, ceilalţi sînt ei înşişi oameni mînaţi de idei. Aşa se face că primul intelectual public în sens tradiţional apare în acest top abia pe locul 18: Richard Dawkins, liderul mişcării intelectuale a „noilor atei“, omul care îi ameninţă cu Iadul pe cei care cred în Dumnezeu. Fascinant dacă te preocupă tema, dar puţin relevant pentru viaţa imediată. Remarc şi ironia celor de la FP de a-l plasa imediat după Papa Benedict al XVI-lea (locul 17). Aşa cum poate ironică e şi alăturarea lui Tariq Ramadan (49), moderatul islamic de serviciu al gloatei multiculti, care are mesaje diferite în funcţie de interlocutor, cu somaleza Ayaan Hirsi Ali (48), apostata islamică ce trăieşte cu bodyguarzi pentru că spune acelaşi lucru tuturor interlocutorilor, drept pentru care gloata multiculti o detestă sincer. Din Europa de Est apar doar Havel (23) şi Michnik (89). Să nu mai fi produs zona nimic, de 20 de ani? Sau topul arată spiritul vremurilor văzut din America: mulţi economişti, mulţi chinezi şi musulmani, puţini europeni, ruşii inexistenţi?