Cine-şi mai aminteşte cum în şcoli şi licee, pe vremea lui nea Nicu, făceam ceea ce se chema lucru manual, atelier ori practică în producţie? După ce în primele clase am lipit tot felul de colaje şi ne-am răsucit degetele la gherghef împreună cu învăţătoarea, într-a cincea am dat ochii cu primul profesor de atelier. Era un om cu păr alb, halat albastru şi ochelari cu rame maro, pe care nu mai ştiu cum îl chema. Se străduia să ne înveţe să tăiem cu bonfaierul bucăţi de placaj, să le dăm diverse forme şi apoi să le pirogravăm. Vorbea altfel decît ceilalţi profesori, într-o limbă ce părea legată cumva de placajul la care tăiase toată viaţa. Cînd o colegă a rupt o pînză, s-a declanşat furtuna de care ne temusem. Maistrul a început să zbiere precum un fierăstrău neuns.

În curînd am descoperit că fiecare dintre noi poate greşi şi că, la atelier, e foarte grav să greşeşti. Pînzele pentru bonfaier erau foarte scumpe şi plătite din banii oamenilor muncii, pentru ca noi să învăţăm ceva, nu să ne batem joc. Apoi, placajul provenea din pădurile patriei şi nu era cazul să-l risipim aiurea. Instrumentele cu care lucram erau deosebit de periculoase. Cu nu ştiu cîţi ani în urmă o fată din clasa a VI-a îşi prinsese un deget în menghină şi rămăsese cu el strîmb pe toată viaţa. O altă elevă fusese aproape să-şi piardă un ochi atunci cînd i s-a rupt pînza. Ne simţeam cu toţii culpabili, stingheriţi şi înfricoşaţi. Practica era deci cu totul altceva, mult mai serios şi mai periculos decît lecţiile celelalte. Iar diriginta, care ne spusese în prima zi că e un fel de mamă a noastră în şcoală, nu ne putea nici ea apăra de profesorul de atelier care avea o putere specială în cancelarie: era secretarul de partid al şcolii.

În sfîrşit, prin clasa a VII-a am scăpat de el, ne-au luat în primire alţii care se ocupau mai mult de fier decît de lemn. Se chema că facem lăcătuşerie. Şi culmea, cei cu fierul s-au dovedit mai puţin duri decît maistrul cu lemnul. Erau mai delăsători şi veşnic puşi pe glume. De altfel, am aflat că şi zbirului din a V-a i se găsise între timp leacul: unii părinţi îi mai aduceau cîte o sticlă, spre îmblînzire.

În liceu, eram cu toţii curioşi cum va decurge această parte specială a vieţii noastre şcolare, care era practica. Am aflat întîi de la cei mai mari că la maistrul Guşiţă e nasol, că omul te pune serios la muncă. N-am nimerit la Guşiţă, ci la Milinski. Aveam vreo două săptămîni de practică pe trimestru, timp în care nu făceam ore la clasă, ci la atelier, echipaţi cu halate albastre... neapărat peste uniformă. Primele ore au fost cumplite. Stăteam într-o hală cu miros de vaselină, avînd bancuri de lemn pe care erau instalate menghine. Băieţi şi fete trebuia să pilim, cot la cot, profile din metal, pînă cînd le aduceam la anumite dimensiuni. Le măsuram cu şublerul. Norma ni se părea mare şi de multe ori greşeam, le pileam strîmb sau mai mult decît trebuia. La control, izbucneau adevărate scandaluri. Ai greşit piesa, acum e bună de aruncat la gunoi, ai făcut praf averea poporului! Ai greşit a doua şi a treia oară? Ăsta-i sabotaj. Ne prindea noaptea în atelier şi făceam băşici la mîini de atîta pilit.


În anii următori, lucrurile s-au mai relaxat. Milinski s-a dovedit în cele din urmă un om de treabă. Cînd şcoala nu primea comenzi, să se facă piesele unui gard sau să se bobineze nu ştiu cîte rotoare, ne lăsa în voia noastră. Jucam întregi campionate de fotbal cu monede pe bancurile de lemn. De multe ori, Milinski ne dădea drumul să plecăm mai repede, dar ne ruga să nu mai spunem nimănui. Părea şi el uimit şi descumpănit de toate absurdităţile la care trebuiau supuşi elevii unui liceu de mate-fizică. La absolvire, pe lîngă diplomă, ni s-a dat şi cîte un act prin care se atesta că sîntem calificaţi în electrotehnică.

Practicile au continuat şi la universitate. De fapt, facultatea noastră a început cu o mare campanie de sortat usturoi. Mai tîrziu am fost şi la cules de struguri. La angajarea „în cîmpul muncii“ se presupunea că trebuie să fim pricepuţi la toate, pregătiţi pentru a face faţă în societatea multilateral dezvoltată. Nu eram. Astăzi se pune aceeaşi problemă, că absolvenţii care ies de pe băncile şcolilor şi facultăţilor n-ar fi bine pregătiţi pentru „piaţa muncii“.