– interviu cu scriitorul şi traducătorul Nicolas CAVAILLÈS, autor al ediţiei „Cioran OEuvres“, Bibliothèque de la Pléiade – 
 
Am trecut, în vara lui 2015, prin Răşinarii unde s-a născut Cioran, în 1911. Un sat plin de praf la propriu, cîrpit pe alocuri cu asfalt, traversat deopotrivă de căruţe şi Audi: vai de sufletul şi de plămînii celui care vine să suprapună mitul paradisului de pe Coasta Boacii peste realitate. Şi, miraculos, suprapunerea funcţionează. Cînd toată viaţa Cioran n-a făcut altceva decît să scrie, splendid, în franceză, despre fericirea de a fi cioban la Răşinari şi despre nefericirea de a fi scriitor la Paris, posteritatea sa are culoare de legendă. La douăzeci de ani de la moartea lui Cioran, l-am invitat pe scriitorul şi traducătorul Nicolas Cavaillès, unul dintre cei mai mari specialişti în Cioran, să analizeze mitizarea de care are parte în posteritatea imediată cel care n-a dorit în timpul vieţii nici premii literare, nici discipoli, nici onoruri. De o discreţie şi o profunzime perfect cioraniene, Nicolas Cavaillès dă substanţă unui paradox luminos: Cioran nu e singur nici măcar după viaţă. (C. H.
 
Ne amintim de Cioran – în spaţiul larg public şi în cel jurnalistic – la aniversări sau comemorări, dar se pare că ne amintim de el şi la ziua naţională sau în discuţiile despre caracterul/destinul românilor. La douăzeci de ani de la moartea sa, putem spune că Cioran e pe cale de a fi „mitizat“? 
 
Cioran este deja un mit în măsura în care personajul ocultează opera. Textele sale sînt mai puţin cunoscute decît o anumită imagine a omului – un mizantrop paradoxal şi un mare stilist, cocoţat sus, în mansarda sa de la Paris. De vreo patruzeci de ani încoace, această imagine s-a răspîndit cu viteza gîndului, amplificată de rumori şi legende, în România mai mult decît în Franţa. Copilul din Răşinari, devenit un superb denigrator al speciei umane în limba franceză, va fi parcurs un drum ieşit din comun, şi el însuşi va fi contribuit, printr-o punere atentă în scenă a propriului destin, bogat în anecdote savuroase (în interviuri, mai ales), la trecerea din istorie în legendă. 
 
Există diferenţe între posteritatea sa în Franţa şi cea din România. Pentru români, Cioran participă, alături de alţi scriitori şi intelectuali, la nevoia de validare exterioară, din Occident, şi la complexul de iubire-ură. Ce credeţi că domină pentru francezi în modul de a-l valorifica în posteritate? 
 
Fără nici o îndoială, în Franţa, Cioran a subjugat şi continuă să o facă în primul rînd în calitatea sa de stilist şi de „pesimist“.
 
Aţi realizat ediţia Pléiade a „Operelor“ lui Cioran, o muncă colosală care a oferit cititorilor şi „cioranienilor“ un fel de „Biblie“ Cioran. Ce rămîne încă neexplorat în jurul scrierilor şi al personalităţii sale?
 
Ediţia Pléiade deschide foarte multe piste de reflecţie şi perspective, în primul rînd în ceea ce priveşte extraordinarul cititor care a fost Cioran: este vorba de dezvăluirea anumitor surse latente (adesea fecunde, în sensul în care Cioran intră în opoziţie, fără să spună în mod explicit cu cine sau cu ce). De asemenea, ediţia, concepută în aşa fel încît să pună în valoare unitatea operei franceze – prin intermediul şi dincolo de acest „a gîndi împotriva sa“ –, încearcă să echilibreze imaginea pe care o putem avea despre Cioran, aşa cum aceasta reiese mai ales din celebrele interviuri pe care le-a acordat în ultimii douăzeci de ani ai vieţii: ediţia pe care am îngrijit-o îl restituie pe Cioran – cel din anii 1940, 1950, 1960. Este vorba despre eseistul Cioran, pe deplin stăpîn pe arta sa, şi cu toate astea necunoscut, fiind umbrit de cele mai multe ori de geniul aforismelor. 
 
În Franţa, Cioran e subiect (dificil!) de bacalaureat, dar în schimb iubirea sa ultimă, la 70 de ani, pentru Friedgard Thoma, pare un subiect tabu. Cum priviţi acest episod din viaţa sa şi cum se explică „pudoarea“ Franţei? 
 
Cred că acest episod din viaţa sa nu e unul decisiv şi fără îndoială însăşi doamna Thoma n-ar avea motive să mă contrazică. Am avut ocazia să o întîlnesc, cu zece ani în urmă, la Sibiu, la unul dintre simpozioanele cioraniene pe care le organiza regretatul Eugène van Itterbeek. Această aventură dovedeşte mai curînd începutul lentei decăderi a lui Cioran, un bătrîn care avea să fie repede devastat de Alzheimer. Cioran începea să nu mai fie Cioran… Din ce în ce mai vulnerabil, victimă în acelaşi timp a sănătăţii fragile şi a notorietăţii tot mai mari, n-a avut parte nici de bătrîneţea şi nici de sfîrşitul pe care şi le-ar fi dorit. A fost în schimb, către sfîrşitul vieţii şi evident după moartea sa, o pradă uşoară pentru cei mai superficiali dintre admiratorii săi, pentru jurnalişti fără scrupule şi alţi cititori lipsiţi de eleganţă. 
 
În România, în Franţa şi în alte ţări au loc colocvii despre Cioran, se publică eseuri cu titluri cît mai cioraniene, care fac din paradox un deliciu literar. (Un exemplu de titlu este eseul lui Stéphane Barsacq, Éjaculations mystiques, apărut la Seuil/Points în 2011.) Cît vi se pare că e supralicitare, idolatrizare, cît e asimilare culturală sofisticată?
 
Nu se poate face nimic în faţa unui astfel de fenomen. Într-adevăr, opera lui Cioran provoacă apariţia a tot mai multe cărţi, de veneraţie sau de defăimare, inspirate sau ratate. Asta-i situaţia. La doar douăzeci de ani de la moarte, Cioran aparţine unui trecut prea apropiat, în acelaşi timp prea afectiv şi încă prea puţin comentat, ca să nu atragă polemişti de slabă anvergură sau alţi bravi deschizători de drumuri bătătorite. Totuşi, calitatea, bogăţia şi complexitatea operei sale îi aduc un număr tot mai mare de adevăraţi cititori, precum cel pe care îl citaţi, Stéphane Barsacq, şi acest lucru va continua şi în deceniile următoare. Ar fi fost frumos ca Cioran să rămînă un scriitor din umbră, dar… „n-a fost să fie“. 
 
La douăzeci de ani de la moartea scriitorului, editura L’Herne publică volumul Cioran, Apologie de la barbarie. Berlin-Bucarest (1932-1941), care cuprinde 45 de articole, dintre care 28 inedite în franceză, semnate de Cioran în presa română din anii 1930. Era necesară o asemenea restituire? Credeţi că adeziunea din tinereţe a lui Cioran la „mesianismul“ Germaniei hitleriste poate fi în sfîrşit privită de posteritate fără judecăţi radicale – ale celor care-l apără necondiţionat şi ale celor care-l denigrează necondiţionat? 
 
Editura germană Suhrkamp a publicat încă de acum patru ani un volum asemănător, Über Deutschland, în traducerea lui Ferdinand Leopold. Cuprinsul său era oricum cunoscut, în mai mare sau în mai mică măsură, de vreo douăzeci de ani, în Franţa. E vorba de texte fără discuţie dificile. Cei care îl iubesc însă pe Cioran, în ciuda a tot şi a toate, vor continua să regrete, împreună cu Cioran, anii săi de naţionalism extremist. Evident, nu îi putem nici nega, nici ignora, dar încă o dată, nu fac parte dintre cei care le acordă o valoare decisivă. Mă număr mai curînd printre cei care deplîng forfota mediatică pe acest subiect, care, lipsită de orice delicateţe, ajunge să facă rău unei cunoaşteri adecvate a lui Cioran. 
 
Specialist al operei lui Cioran, traducător de literatură română, sînteţi în egală măsură scriitor, premiat cu Goncourt de la Nouvelle în 2014 şi, recent, la Festivalul de la Saint Malo, pentru nuvela Pourquoi le saut des baleines?“; care credeţi că e moştenirea pe care Cioran o lasă în egală măsură filozofilor şi scriitorilor? Ce îi desparte pe filozofi de scriitori, ce îi uneşte pentru totdeauna? 
 
Cioran, ca şi Montaigne, plus alţi cîţiva, ne fac să renunţăm uşor la distincţia care se face îndeobşte între filozofie şi literatură. Scriitura lui Cioran – chiar prin asta existenţialistă – presupune o angajare totală a fiinţei sale, mai precis a răului său de a fi, şi n-are de-a face cu obiectivele limitate ale unei perspective pur filozofice (preocupată de „adevăr“ şi de „bine“, ca să simplificăm la maximum) sau pur literare (preocupată de „frumos“, ca să simplificăm încă o dată). În orice caz, şi chiar dacă Cioran era reticent la ideea de a avea discipoli, moştenirea sa este imensă, atît pentru filozofi, cît şi pentru scriitori. El le prescrie tuturor exigenţa, chiar cruzimea faţă de sine, să evite să fie prolicşi, să meargă la esenţă (dacă nu pot păstra tăcerea) şi bineînţeles să renunţe la speranţă şi la mîndrie. 
 
Trăim, s-ar zice, în cea mai „cioraniană“ epocă a mijloacelor de comunicare, cînd Facebook şi Twitter mizează în special pe la force de frappe a frazelor esenţiale, capabile de lovituri „mortale“ în puţine caractere. Dacă ar fi să postaţi un astfel de tweet azi, ce aforism, ce frază din Cioran aţi alege? 
 
Twitter şi avatarii săi mizează prea mult pe latura imediatului, pe superficialitate, pe divertisment şi pe „schimb“ ca să poată fi comparaţi cu fragmentul cioranian (care oricum depăşeşte absurda constrîngere a celor 140 de caractere). Iată totuşi două citate din Cioran la care ţin foarte mult: „Datoria unui om singur este să fie şi mai singur“ şi „L’Autre te diminue, car il t’oblige à jouer un rôle“.  
 
interviu realizat şi tradus de Cristina HERMEZIU  
 
Foto: C. Hermeziu