Cîţi încăpem la o conferinţă?

Cînd eşti tînăr şi te prinde dragul de cercetări şi activităţi ştiinţifice, participarea la conferinţe se profilează ca un prag pe care-l treci pentru a fi recunoscut în tagma celor pe care-i citeşti şi pe care, într-o formă sau alta, îi urmezi, continui sau revizuieşti. Pentru mine, iniţierea s-a petrecut cu cîţiva ani în urmă, cînd în vara de după finalizarea masteratului un bun coleg m-a invitat la simpozionul intercultural Diva Deva, pe care-l organiza de ani buni. Plin de emoţii şi aşteptări, m-am pornit spre Apuseni, spre a mă întoarce de-acolo alt om. Eram validat! Plus că m-am ales cu cîteva prietenii faine din acea experienţă. Apoi conferinţele au început să devină rutină şi să se banalizeze, deşi recunosc că nu pot ajunge la mai mult de două-trei pe an. Îi invidiez pe cei extrem de prolifici, care reuşesc să descindă la şase-şapte conferinţe pe an, cu aceeaşi prezentare sau cu alta, ba mai mult, unii dintre ei mai şi produc cîte cinci-şase articole ştiinţifice pe an, pentru revistele de profil, volumele de comunicări sau volumele omagiale. Fundamental cîrcotaş fiind, nu mi-a trebuit mult timp pentru a începe să privesc critic multe din astfel de evenimente. Şi nu mă refer doar la conferinţele cu taxă de participare, care-ţi garantează vreun ISI sau vreun BDI fără a avea loc realmente, după cum se întîmplă la multe dintre stabilimentele universitare autohtone. Mă gîndesc la cele unde se bulucesc populaţiile de vînători-culegători de punctaje ale diferitelor tagme şi la care m-am nimerit să particip şi eu.

Participarea la conferinţe te poate ajuta în multe feluri ca tînăr truditor într-ale umanioarelor şi ştiinţelor sociale. În primul rînd, te poate face să te simţi cît de cît important cînd discuţi cu cercul tău de prieteni sau cunoscuţi. Pare o treabă serioasă, te propulsează în rîndul specialiştilor iniţiaţi în discutarea şi pronunţarea pe anumite chestiuni, iar activitatea ta poate căpăta brusc respectabilitate şi sens. Pe de altă parte, poţi cunoaşte oameni noi din acelaşi domeniu sau din altele, poţi să te apropii de mai-marii domeniului şi poţi încerca un schimb de vorbe cu aceştia. Poţi să-ţi confrunţi ideile şi părerile cu ale altora. Poţi afla ponturi despre finanţări, burse, sau poţi adulmeca ideile şi teoriile altora. La acestea se adaugă publicarea de texte aducătoare de punctaje, contribuţia la construirea unui CV şi a unui profil de cercetător. Eu unul, deşi nu mă pot lăuda cu un număr mare de conferinţe la care am participat, am avut parte de deziluzii în cazul celor mai multe dintre ele, prin urmare nu pot să mă abţin să nu pomenesc, în rîndurile următoare, despre una dintre metehnele de căpătîi de care m-am lovit la cele mai multe dintre conferinţele autohtone.

Numărul mare de participanţi. Cele mai multe conferinţe sînt extrem de ambiţioase şi vor să atragă lume. Multă. Şi nu ca public, pentru că asta se întîmplă destul de rar şi ţine, de regulă, de partea de inaugurare a lucrărilor, unde apar oficialităţile, reprezentanţii instituţiilor organizatoare şi finanţatoare, precum şi cîţiva oameni preocupaţi de viaţa culturală şi ştiinţifică din urbea respectivă. După care rămîn participanţii, care se ascultă ei între ei, mai mult sau mai puţin interesat, asemeni poeţilor contemporani care, în afara cîtorva excepţii notabile, se cam citesc ei între ei, cu admiraţie, invidie sau dispreţ. Deşi de multe ori circulaţia unui call for papers lasă impresia unei selecţii, poate chiar să-ţi dea niscaiva emoţii ca novice într-ale evenimentelor academice, afli mai apoi că toţi cei care au aplicat au fost acceptaţi. Se doreşte (şi se reuşeşte, de regulă) atragerea unui număr mare de participanţi, spre a-i înghesui în cîteva zile de comunicări. Noroc că, de cele mai multe ori, nu apar toţi cei menţionaţi în programul evenimentului, din motive variate, şi că există posibilitatea prezentării în paralel, în săli diferite. Conferinţele se vor evenimente mari, care adună spuma şi plebea diferitelor domenii, iar partea bună a grosimii participanţilor este că aşa se creează impresia de sală plină şi pot ieşi fotografii încurajatoare pentru ediţiile viitoare şi pentru presa care reflectă evenimentul, mai ales cînd e vorba de oraşe universitare de mai mică notorietate.

Numărul mare determină de obicei nerespectarea programului, comprimarea timpului de prezentare, mai ales pentru cei nevoiţi să vorbească după „numele grele“, imposibil de potolit din avîntul comunicării. Partea cea mai tristă ţine de renunţarea la întrebări şi discuţii sau amînarea lor pentru finalul sesiunii de comunicări, cînd de regulă nu mai iese nimic clar şi coerent, toată lumea fiind nerăbdătoare să se îndrepte spre bucate şi/sau mult aşteptatele cafele şi răcoritoare. Care mai e rostul participării atunci, mai ales cînd ai de-a face cu conferenţiari care-şi citesc grabnic comunicarea şi aşteaptă să-şi reia locul în public spre a se elibera de emoţiile şi neliniştile confruntării cu un auditoriu? Au fost cazuri în care chiar dintre cei care urmau să conferenţieze propuneau, cel puţin celor cunoscuţi, tîrguri de genul „eu nu te întreb, tu nu mă întrebi şi am scăpat amîndoi“. Păi, la ce te mai duci să-ţi prezinţi/citeşti comunicarea dacă vrei să eviţi întrebările şi discuţiile? Doar pentru a bifa participarea şi pentru a publica încă un text? Chestiunea bifării este prezentă de ambele părţi, într-un simulacru consimţit. Participanţii bifează participarea şi publicarea necesare vînătorii de punctaje, iar organizatorii bifează un număr mare şi variat de cuvîntători şi de lucrări numai bune de publicat în volume colective sau suplimente de reviste, de asemenea aducătoare de puncte. Conţinutul propriu-zis al evenimentului şi al comunicărilor interesează prea puţin, improvizaţia şi simularea fiind cel mai adesea reginele spectacolului. Noroc cu pauzele de cafea, cînd se mai pot schimba o vorbă, o părere, mai aplicate, asta în cazurile în care nu sînt rărite şi acestea din dorinţa de a permite tuturor celor prezenţi să vorbească măcar 5-10 minute. Vă puteţi imagina cît interes şi entuziasm mai poate stîrni o comunicare, oricît de bună şi antrenantă ar fi, după un tir de patru-cinci alte comunicări, undeva într-o după-amiază leneşă?

Prin urmare, mă întreb – oare nu e mai cinstit şi mai eficient să organizezi evenimente cu un număr mai scăzut de conferenţiari, mai uşor de controlat din perspectiva organizării şi care să permită nu numai respectarea timpului specificat pentru comunicările propriu-zise, ci şi adresarea de întrebări, comentarea sau discutarea pe marginea unor prezentări? Cel puţin pentru tinerii cercetători, confruntarea cu o părere critică înţelept formulată sau cu recomandări venite din partea auditoriului ar trebui să le aducă foloase mult mai importante decît punctajele. Pînă la urmă, nu discuţia şi dezbaterea ar trebui să fie esenţa unei conferinţe? 

Valer Simion Cosma a studiat istoria şi filozofia la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj şi este directorul Ligii Oamenilor de Cultură – Boţideni. 

Foto: wikimedia commons