I

Fiecare carte citită îți trezește amintiri, îți dă idei, ba chiar aripi într-un zbor iluzoriu spre alte galaxii. Unele, destul de rare, te vindecă de obsesii și de utopice reverii, inerente fiecărui cititor, iar altele, nu puține, te cufundă într-o stare patologică. Atunci cînd lectura devine boală, lucru destul de frecvent, leacul vindecării trebuie căutat în altă parte: cartea nu mai e medicament, iar biblioteca nu mai e farmacie.

Reale sau imaginare, remarcăm imediat obsesiile și frustrările unui autor, cu reverberații în toată aria propriilor scrieri. Unele accidente de parcurs fac parte din provocările destinului, altele, cele mai multe, sînt bizarerii ale imaginației auctoriale. Trei autori cunoscuți m-au frapat în scrierile lor prin repetarea cîtorva cuvinte obsedante. Și, mirabil, multe dintre ele nu fac parte dintre cele care ai vrea să-ți însoțească viața.

Despre Florența Albu știam puține lucruri, citisem doar cîteva poezii publicate prin răzlețe hebdomadare culturale. Zidul martor, volumul publicat la Editura Cartea Românească, în 1994, mi-a deschis o fereastră spre un destin măcinat de angoase existențiale: „Eu scriu în spaima morții, a sinuciderilor – cozilor, frigului, programului de idiotizare ideologică, pogromurilor românești contra românilor”.

Cîteva repere sînt nelipsite din sumbrul decor: zidul martor, dangătul de clopot, securiști, praf, moloz.

Tatăl poetei, țăran înstărit – „chiabur”, după eticheta infamantă a anilor ʼ50 –, truditor agricol al Bărăganului, este „trimis la Canal”, o pedeapsă-simbol ce maschează o neuitată tragedie. Canalul a devenit mai tîrziu, cum altfel, „Magistrala albastră”. Fiica reușește cu greu să evite stavilele puse în cale de consecințele dramei paterne, strecurîndu-se anevoie prin straniul labirint trasat de absurda politică a vremii. Singură, tracasată de multitudinea provocărilor, își trăiește viața într-un modest apartament din Bucureștiul aflat în febra demolărilor. Viață tensionată, terorizată de Securitate – „noua Inchiziție” –, de spaimele induse de o incurabilă boală de inimă, boală care-i va pecetlui și sfîrșitul, de teroarea cotidiană a omului singur, de bătăile violente în ușă în puterea nopții, de negrele gînduri ale unui viitor incert – iată numai cîteva componente din abisalul spectru al unei existențe.

O mai ține în viață doar tacitul „dialog” cu zidul vecin, partener cotidian de spovedanie, unicul confesor de încredere în vremuri tulburi. Zidul, erodat de vreme și de neglijență, rămîne un alter ego, un martor peste timp al unei ființe măcinată e de agresivitatea „semenilor”. Și nu numai a lor.   

„Ziua zidurile sînt obosite de mișunul orașului, de trepidațiile mașinilor care duc molozul; zid de spus ultima dorință; a comunica asemeni închișilor, cu un zid – singura vecinătate; zidul martor, murdar, care mă obsedează de o vreme; el este decorul poeziilor din urmă; am început să urăsc priveliștea aceluiași zid mînjit, gălbejit, populat de porumbei înfrigurați; orașul ne zidește pe fiecare în țipătul lui, înstrăinîndu-ne unii de alții” – iată sumbra imagine a unei cetăți în agonie.

Se simte epuizată. Operația pe inimă, desele internări în Spitalul Fundeni datorate fibrilațiilor atriale, teroarea cotidiană, toate o fac să exclame: „Sînt un om înfrînt!”. Nici peisajul înconjurător nu îndemna la optimism: „Sărăcie, demolări, foamete”.

Doar clopotele lăcașurilor de cult – „Mă învecinez cu șapte biserici” –, în modulate reverberații sonore, trezesc un vag și incert sentiment de speranță: „Duminica aștept clopotele, mai ales clopotele «bisericii îngropate» din apropiere; bat clopotele, bat foarte limpede, într-un aer fără ploaie; dimineața unui clopot bătut într-o dungă, o rezonanță neliniștitoare, apăsătoare, înstrăinîndu-mă de mine; aceste clopote care bat din senin; bat toate clopotele deodată; dacă moartea îmi bate clopotele... dacă ea îmi dă semn, «mă predau»”.

Un București răvășit de valul demolărilor – moloz și nori de praf, totul învăluit în dangătul de clopot al puținelor lăcașuri de cult salvate din calea urgiei –, iată un tablou de sfîrșit de lume, un timp – „timpul se stîrvise”, ar fi zis Mateiu Caragiale – în care absurdul își forța limitele. Ești înconjurat de un real dezastru, prăpăd care te scutește de efortul de a-ți imagina Apocalipsa: „Cîini cu limbile arse de sete și juvățul de gît, cum au scăpat din gospodăriile demolate; chirpici, praf, țărînă, mizerie, măcinare, un maidan după toate demolările; praful și pulberea demolărilor nu ne mai lasă să vedem culoarea cerului; Bucureștiul este acum un maidan, o pirloagă (...) împing altare cu buldozerele și iau în ghearele macaralelor turlele bisericilor”.

Atîtea sacrificii, atîtea suferințe adunate între copertele acestui Jurnal, martor al deznădejdii, al lipsei de speranță, al imposibilei ieșiri dintr-o colivie ale cărei chei, din păcate, se aflau la altcineva, altundeva: „...dar răzbătea din toate ochiul / atît de calmul / ochi al morții”.

Dacă cineva mi-ar repeta cîteva cuvinte: zidul martor, securist, moloz, praf și dangăt de clopot, aș identifica negreșit locul, timpul și victima. Din păcate, inevitabilul val al uitării mătură nemilos o conștiință.

Doar Zidul martor – „zidul execuțiilor cotidiene” –, doar el mai păstrează încrustat în scoarța scorojită de vreme memoria unei „treceri”, a unei vii și răvășitoare mărturisiri.     

II

Nu am afinități cu proza lui Radu Petrescu. Frazele lungi, stufoase, proustiene (sau brebaniene, ca să nu părăsim spațiul mioritic), abundent descriptive și redundante în exces, nu fac parte din preferințele mele ca tip de scriitură. Nu am piedestalul necesar de pe care să dau verdicte de critic literar, este o simplă părere de cititor. Mărturie rușinoasă, dar trebuie să recunosc că am citit mai mult în diagonală singurul roman care mi-a căzut în mînă: Matei Iliescu. Cum să nu-i dai dreptate romancierului cînd el însuși constată: „Pedeapsa de a fi scris un roman este să îl recitești”. Nu de puține ori și cititorul ajunge la aceeași concluzie cu autorul. Din păcate.

În schimb, i-am citit cu pasiune, la vremea apariției, volumul A treia dimensiune, o oglindă reflectînd tarele „obsedantului deceniu”. Apoi, am primit din țară și Ediția integrală (Jurnal), masivul tom al unui „marinar” de uscat, „călătorind în barca propriei umbre”.  

Trei lucruri a căror frecvență am remarcat-o în Jurnal: aerul, ploaia și sărăcia (lucie!). Ar fi mai multe – bibliofilie, pictură, muzică etc. –, dar cele menționate mai sus mi s-au părut agasante prin repetiție.

Uimește la diarist o densă filozofie a aerului: „aerul de afară mă amețește; aerul se înnegrește; aerul spălat de ploaie; o senzație că aerul e mai ușor; în aer ceva ce mă topește; aer blînd, albastru; aerul însuși pierzînd ceva din transparență; aerul e încă luminos; feerica străduță Mircea Ciobanu peste care aerul e roz ca o bijuterie; aerul înmuiat de apă; aer de lămîie; aerul miroase a tei; iau culoarea aerului și-i măsor greutatea etc.”.

Că există nenumărate surse de poluare a aerului nu e o noutate. Dar nu te aștepți ca un roman să fie printre ele. Nasul fin, de care nu era prea mîndru – mama îi laudă tunsoarea, îi face și un compliment: „Îți face nasul mai mic” –, detectează mirosuri suspecte, lui Flaubert reproșîndu-i că „Madame Bovary a lui miroase a gaz de lampă!”.

Dacă avem o Veneție a Nordului, de ce nu am avea și una a Levantului? Capitala a devenit o așezare lacustră, fără gondole și gondolieri, fără farmecul și atracțiile turistice specifice celebrei lagune: „Trotuarele, străzile, toate sînt pline de apă”.

Un locuitor din Vancouver mărturisea într-o emisiune radio, mai în glumă, mai în serios, că la ei în urbe plouă numai de două ori pe an: o dată de toamna pînă primăvara, iar a doua oară de primăvara pînă toamna! Nici bucureșteanul nu este scutit de celestul izvor: „plouă cu găleata; plouă, stă și iar plouă; ploaie învîrtită de vînt pe toate părțile; plouă continuu; cerul acoperit de dimineață cu ploaie; cînd cobor la Băneasa din troleibuz, plouă; de la 5 dimineața a început o ploaie grozavă, insistentă, nespectaculoasă, de toamnă; frumoasa ploaie s-a terminat; către 8 seara începe să plouă etc.”.

„Simbriaș al sărăciei”, cum el însuși se autointitulează, aduce argumente de netăgăduit în motivarea apartenenței la această umilă „breaslă”: „mi s-a rupt pantoful drept; o pereche de pantofi costă 108 lei... de unde bani? mănînc puțină pîine ca și ieri; trebuie să dau lodenul la întors; de-aș avea o bicicletă! ...drumul făcut pînă la Statuia Aviatorilor cu autobuzul 31 și de acolo pînă la Institut pe jos, căci n-am mai avut bani; bien-être stupid, de organism ghiftuit cu lucruri proaste etc.”.

O familie de intelectuali, greu încercată, trăiește la limita subzistenței: „Am luat chenzina, 250 de lei”, vremuri în care Radu Boureanu încasa 12.000 (douăsprezece mii!) de lei pentru o poezie cu dedicație: „Balada călăului Tito“. Iată cum refuzul compromisului, al pactului cu diavolul, te aruncă în sărăcie. Radu Petrescu, cu certitudine, a fost unul dintre refuznici.

Prietenia cu maestrul Paul Gherasim a inoculat familiei gustul pentru pictură, dacă nu-l avea cumva mai demult. Scriitorul cutreieră galerii de artă și ateliere private, în pauzele de scris desenează, iar soția, filoloagă și ea, pictează sub supravegherea maestrului, absorbită de cîteva teme prioritare: cromatica scuarului din apropiere și motivul rombului. O armonie culturală benefică în vremuri de restriște, o soluție pentru abaterea gîndului de la lipsurile și frustrările cotidiene.

De neînțeles este altceva: îndîrjirea cu care își irosește și puținul pe care îl are, bîntuind librăriile și anticariatele orașului în căutarea cărților rare. Și dacă nici asta nu ar fi de-ajuns, scriitorul își mai întoarce și buzunarele pe dos la ieșirea din Consignație, cu un tablou sub braț, lucrare pe care a dat ultimul bănuț. Ce să însemne asta cînd știi că nu ai bani pentru medicamentele copilului?

Nechibzuință, rătăcire, viciu – ziceți-i cum vreți!

Și, nu știu de ce, la închiderea masivului tom al acestor destăinuiri cotidiene, mi s-a părut și mie că văd, prin fereastra larg deschisă, aerul gri-cenușiu, cu irizări diamantine, ivit după ploaia din timpul nopții – cupolă aievea a unui clopot mut peste parcul Van Horne de peste drum...

III                            

Într-o toamnă tîrzie, cu ploi mărunte și reci, amintind de tîrgurile moldovenești de început de veac din scrierile sadoveniene, m-am nimerit la Paris. Vremea și, mai ales, prietenul care mă însoțea au decis: intrăm la Luvru! Cu mulți ani în urmă, am fost entuziasmat de un eseu al lui Octavian Paler, „Cursa spre moarte“, de care am dat în volumul Un muzeu în labirint. La vremea lecturii, mă întrebam dacă voi trăi să văd vreodată tabloul cu pricina, pomenit în eseu. Iată, momentul a sosit! Citisem mai multe despre pictorul Théodore Géricault și tragicul eveniment care i-a inspirat lucrarea Pluta Meduzei. Eram curios să văd capodopera. Aşezat pe un scaun, la cîţiva metri în faţa imensului tablou, aveam senzaţia că fac parte din tragedie, culpabil și neputincios să dau o mînă de ajutor. Lucrat în culorile sumbre ale morții – bitum, ocru, brun-roșcat –, tabloul îmi strecura fiori de gheață. Cred că această plută, hărăzită naufragiului, i-a sugerat lui Ortega y Gasset elegiacul dicton: „Nu cred că există imagine mai potrivită a vieții decît cea a naufragiului”.

Octavian Paler eticheta această pictură drept un simbol al „lipsei de speranță”, ba se mai și îndoia: și „dacă... totuși”? Ce căuta speranța în acest infern acvatic? Prin ce șiretlic a ieșit din Cutia Pandorei strecurîndu-se pe această plută în agonie? Mister!

Speranța, oțetarii și moliile – iată vîrfurile unui triunghi care închide între laturile lui sincere confesiuni și inedite secvențe de viață.

Volumul de Convorbiri cu Octavian Paler, de Daniel Cristea-Enache, mi se pare o laică spovedanie, o defulare, o ridicare a măștii la ceasul tîrziu – ultimul pătrar! – al unei tumultuoase existențe. În toate volumele autorului, pentru cei care despică firul în patru, se pot identifica secvențe de viață nemistificată, autentice, dar aici, mai mult decît în alte scrieri, avem o mărturie directă, o descindere în „universul lăuntric” al acestui personaj atipic.

Aristotel numește speranța „vis al omului treaz”. Aparent bizar, intervievatul asociază speranța cu contemplația. Și contemplația e tot o visare, o visare cu ochii deschiși. Sigur că literatura, cultura în general, pot să-ți ofere și varianta contemplării, a unui răgaz stimulator în conceperea unui proiect de viață. Un nihilist, cum este E. Cioran, are motivele lui pentru a transgresa „nădejdea”, ca să-i spunem mai pe românește, prin individualizarea „adrisantului”: „Speranța este o virtute de sclavi”. La ce s-o fi gîndit moralistul cînd a făcut această afirmație? Numai el știe.

„Nu știu cît Paradis miroase Speranța și dacă ea moare ultima”, mă tem că ne supraviețuiește. Cîte vieți curmate înaintea împlinirilor, a iluziilor deșarte, nu au așteptat zadarnic izbînda? Nu ne îndoim de faptul că „deseori, speranța e un drog, un anestezic”, dar o minimă luciditate ne-ar proteja, ne-ar opri din inconștienta otrăvire a ființei. La limită, speranța, devenită obsesie, te poate arunca și pe un pat de spital. Cum te vindeci, cum ieși din impas? Un scriitor japonez – Haruki Murakami, în Pădurea norvegiană –, îndeamnă la nesupunere „medicală”, la refuzul terapiei: „Tratarea bolilor, în general, nu este pentru vindecare, ci pentru a te obișnui cu boala”.

Luare aminte, deci!

Crengile oțetarilor au devenit o harfă „vegetală” strunită de vînt, iar sunetul pare cunoscut, prea aduce cu șuierul coasei – „Eram cel mai bun cosaș din Lisa” –, trezind tinerești aduceri aminte. Cînd îmbătrînești, altele îți dau tîrcoale, chiar nevinovații oțetari par a da un premonitoriu semn: atenție, nu mai e mult! Cu gîndul la ziua de mîine, angoasa crește: „...disperarea care mă strînge de gît cînd mă uit cum se clatină oțetarii, aflați dincolo de zidul curții mele, sub rafalele vîntului, din pricina gîndului că într-o zi n-o să-i mai văd...”. Nici peisajul nu îndeamnă la optimism: „Încă n-a nins, dar, dacă mă uit pe fereastră, văd că oțetarii din curtea vecină au frunzele zdrențuite și veștede; cerul e opac, muced, iar oțetarii arată ca bieții cîini, rebegiți și uzi”. Indiferent de stare, oțetarii care se văd peste gard au și o funcție protectoare: „...sînt garda mea de corp”.

Se lasă înserarea și, sătul de privit oțetarii, te retragi în căldura căminului, așezat în vechiul „fotel”, iar tu, claustratul, mizantropul, nu te mai simți abandonat, aducînd un prinos de recunoștință „Dumnezeului nostru care a creat și moliile, pentru a le ține de urît celor singuri...”. Acești mici fluturi de noapte îl urmăresc peste tot: „Și n-aș fi bănuit că, într-o zi, voi avea relații tandre cu moliile prin toate camerele pe unde am locuit în București (probabil, fac parte din destinul meu)”.

Niciodată nu-i tîrziu să înveți lucruri noi, curios, chiar de la aceste nevinovate zburătoare: „Vrînd-nevrînd, voi fi obligat să învăț de la moliile care-și fac numerele de balet prin fața mea, cînd se plictisesc să stea prin ascunzători, ceea ce n-am învățat de la stoici”. Senectutea, izolarea, bolile îndeamnă la destăinuiri, ba chiar la prelegeri: „...singurătatea care m-a îndemnat să țin (în noua mea carte) «conferințe» moliilor despre marii calomniați din mitologie”.

Și pentru că am început cu Pluta meduzei, acest infern în miniatură, din care nu lipsește iluzoria speranță a salvării, voi încheia tot cu ea. Ce mi-a scăpat la prima vizită la muzeu era un mic amănunt, greu de sesizat în imensitatea picturii. L-am identificat la a doua vizită. Încrîncenata luptă a omului cu marea pare, pentru o clipă, a trece de partea izbînzii. Pe fundalul tabloului, abia perceptibil, se vede un mic catarg de corabie înaintînd prin munţi de apă, ca un far – vai, stins! – al speranţei. Dar, cum se întîmplă adesea, pluta n-a fost zărită. Lupta a fost zadarnică. Speranța...

Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.

Foto (sus): Théodore Géricault - Pluta Meduzei (wikimedia commons)