nu mi-a trebuit niciodată o formă de

apărare

 

cînd noaptea,

cu alonja lui michael phelps mă aruncam pe străzile care ieșeau din parc și cu o

frică sinceră, dureroasă pînă într-un punct, dar reprimată

rapid de nevoia de a fi masculul care demonstrează

că poate am mers spre casa ei, nu foarte departe de parc, nu foarte departe

de singurul loc pe care il știam

pe bune

 

dar sus era cald, ea a pus de cafea și nici un fel de presiune

cînd m-am făcut comod și m-a întrebat că de ce nu știi

sau tu cum ai face, și mai ales de ce nu vii mai des pe aici, că oricît încercam să îi zic

da, mă tot încurcam în cuvinte și nimic cum

am vrut să zic nu a ieșit că după cinci-șase minute

în care m-am panicat și nu mai puteam să zic nimic, ea a venit așa

cum îi stătea ei mai bine, serioasă și hotărîtă

 

„vlad, haide că e tîrziu, nu te mai duci acum acasă, nu fi fraier” și

 

n-am avut ce să mai spun

că ea cerșafuri noi pusese,

și alte haine aveam dar nu mai trebuiau

 

și cînd a fost

am adormit cu soarele care prin geam

se lăsa greu, dar nici noi n-am mișcat vreo

cîteva ore că la momentele de singurătate visam, și

ea la fel,

cred, sper.

Credit foto: The Phope