Este a doua săptămînă de cînd în alb și negru nu a mai venit. Era colega mea de revistă, apăream în tandem, eu luni, ea, mai întîrziată, marți. Eu sînt mai libertină, mai ușuratică, aș spune, ea era însă mai reținută, mai focalizată. Era o „doamnă”, în felul ei așezat și constant.

Eu scriam despre orice - bine, aveam preferințele mele, ca orice rubrică - ea scria însă numai despre șah. Dar nu era ca buletinul de știri sportiv de turuit rezultate. Era inventivă, sucea subiectul pe toate fețele, găsea pilde istorice și parabole politice în te miri ce întorsătură de eveniment șahist. Țin minte seria ei de foiletoane despre Revista Română de Șah din perioada de instaurare a comunismului în România. Sau micile portrete ale unor șahiști de marcă. Sau fragmentele de istorie șahistă care iluminează multe alte mici sau mari istorii umane. Însă tușa personală definitivă a dat-o cînd a început să caute paralele cu sumo, un sport de la „antipozi” în mai multe sensuri. Dar a speculat drăguț fărîmele de asemănare existente între cele două sporturi, înfrățindu-le pe nesimțite.

Ce știu e că a devenit foarte tăcută și tristă de cînd șahiștii înșiși au abandonat un turneu de șah, pe cînd acesta era în plină desfășurare. Se întîmplase de pandemie, luna trecută, și culmea e că un turneu de sumo jucat în același timp s-a dus totuși pînă la capăt. O luase ca pe o trădare; însuși subiectul ei drag, șahul, a fost abandonat de cei mai importanți șahiști ai momentului. Nu i-a picat bine nici anunțul că Dilema veche nu mai apare în versiunea tipărită de la chioșcuri și că își revizuiește politica de rubrici. Să nu mă înțelegeți greșit: nimeni nu a gonit-o, nimeni nu i-a spus niciun cuvînt urît. Dar ea „s-a simțit”, o fi zis că nu mai merită să apară dacă nu a fost în stare, împreună cu alte rubrici, desigur, să salveze revista de la o asemenea soartă.

Dar să nu credeți că nu a fost o bătăioasă. Ani de zile a căutat o susținere, o ieșire la un liman mai sigur. Dar lucrurile frumoase sînt fragile și înfloresc degeaba. Natura lor e „degeaba”; poate tocmai pentru că nu și-a găsit un sol mai fertilizat devenise așa de diafană. Nici like-uri nu lua prea multe, cînd apărea pe Facebook. Avea cititori aleși, desigur, dar discreți ca și ea.

Țin minte că s-a bucurat cînd Diagrama săptămînii a ajuns la numărul 200. A făcut un mic tort din litere, cum facem noi, rubricile, cînd sărbătorim ceva. Bineînțeles, două sute de lumînări pe el nu au încăput, a pus numai una. Acum mă gîndesc că această lumînare a avut și un alt înțeles.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.