«Scriitura e doar o parte din ceea ce ni se întîmplă»
- interviu cu Alfons CERVERA -
Scriitorul spaniol Alfons Cervera este un nume cunoscut al literaturii spaniole actuale, avînd un real succes editorial prin publicarea tetralogiei El color del crepœsculo, Maquis, La noche inmovil, Aquel invierno. Tema memoriei individuale sau colective, relaţionate cu Războiul civil spaniol, e întîlnită nu doar în romanele sale, ci şi în cronicile sale sau în dezbaterile pe care le lansează în Conferinţele internaţionale la care participă, în special în Franţa. Ultimul său roman, Esas vidas (2009), surprinde un moment personal din viaţa autorului, moartea mamei, încadrat de reflecţii despre scris, de un dialog intertextual continuu. În septembrie va lansa în Spania cel mai recent roman al său, Tantas lagrimas han corrido desde entonces.
Alfons Cervera este un nume foarte cunoscut în Spania. Cu toate acestea, nici unul dintre romanele dumneavoastră nu este tradus în română. Aţi considerat vreodată posibilitatea de a vă promova romanele scrise în România?
Cînd scriem există o graniţă insurmontabilă, dar dragă, pe de altă parte, cel puţin în cazul meu, între sine şi ceea ce există în afara sa şi a scrisului său. Scriitorul este deja departe – ai spune că a dispărut – de ceea ce a scris într-o singurătate plenară. Textul se bucură acum de o autonomie absolută în vitrinele librăriilor. Lectura îşi construieşte o istorie personală fără ca nimeni şi nimic să-i poată controla independenţa. Acestea fiind spuse, niciodată nu mă interesează prea mult ce se întîmplă cu cărţile mele după ce ies de la tipar. Nu sînt – şi aşa sînt considerat în ţara mea – un scriitor de „vînzări“. Ştiu că volumele mele se vînd bine, că au cronici bune – de multe ori excelente – în mediile de comunicare şi revistele de specialitate. Însă acesta este un fapt care deja nu mă mai interesează. Eu scriu, iar ceea ce se întîmplă sau nu după este ceva ce eu nu pot controla. Şi aici intră şi discuţia despre traducerile în alte limbi. Aceasta mă copleşeşte. Public în Spania la o editură mică, de care mă simt legat nu doar din cauza unor motivaţii literare, ci mai degrabă afective. Începînd cu primul meu roman publicat în 1984, Montesinos a fost editura mea. Spun asta pentru că editura aceasta nu obişnuieşte să participe la marile Tîrguri internaţionale, unde se ţes strategiile de piaţă, printre care şi traducerile. Mie îmi este totuna, nu mă interesează foarte mult aceste tîrguri de orgolii şi afaceri. Dacă vreo ţară îşi doreşte romanele mele, să le publice. Nu e ca şi cum aş dispreţui această posibilitate, bineînţeles că nu. Sînt un autor care scrie de plăcere şi pentru ca oamenii să-l citească. Şi aceasta fără a deveni un showman al literaturii. Acolo unde se traduc romanele mele înseamnă că există un interes mai presus de legile pieţii literare. Şi dacă va veni momentul ca romanele mele să intereseze cititorii şi în România, ar fi pentru mine o satisfacţie enormă.
Despre ultimul roman publicat, Esas vidas, aţi spus că „este cartea mea cea mai dificilă, pentru că eu cunosc personajele“. În ce măsură un autor poate obiectiva o experienţă personală prin scris?
Obiectivitatea nu există în nici o scriitură. În Tantas lágrimas han corrido desde entonces, romanul pe care tocmai l-am terminat şi care va fi publicat în ultima săptămînă din septembrie în Spania, primele fraze explicative spun: „Personajele romanului sînt asta: fărîme mai mult sau mai puţin fragile ale celui care le imaginează. Paginile care urmează sînt pline de astfel de fărîme“. În ultimii ani am spus de multe ori că acum nu aş mai putea scrie Maquis, romanul care are ca subiect rezistenţa armată împotriva regimului franchist. Am scris şi am publicat romanul în 1997, a fost un real succes în Spania şi încă mai este în Franţa, şi în el totul era ficţiune, cu excepţia fondului istoric pentru a relaţiona evenimentele care reprezentau centrul romanului. Eu cunoşteam puţin, mai bine zis nimic, acea rezistenţă armată, protagoniştii săi. Au trecut 15 ani şi nici acum nu mă consider un specialist al istoriei războiului antifascist spaniol. De aceea spun că atunci cînd se cunosc mult prea îndeaproape personajele şi acţiunile pe care le săvîrşesc, posibilitatea de a „cădea în picioare“ din scriitura ta scade considerabil.
Romanele dvs. au un fond liric care le face inconfundabile. Cum se împacă lirismul cu noile tehnici romaneşti care au atît de mult succes astăzi?
Lirismul romanelor mele este una din caracteristicile care se precizează în toate locurile. Este ceva pe care îl fac intenţionat. Ştiu că este un pericol să recurgi la lirism – la poezie mai exact – cînd în fapt este o istorie care mai degrabă ar recurge la o proză dură, insuportabilă în unele cazuri. Am scris şi am publicat diferite cărţi de poezie acum cîţiva ani. Toată această poezie s-a reunit în volumul Los cuerpos del delito. Dar deja se împlinesc mai mult de douăzeci de ani de cînd nu am mai scris versuri. Mi-a rămas de atunci nucleul acesta de identitate pe care îl iubesc în poezie: ritmul, necesitatea ca scriitura şi lectura să fie acompaniate de muzică, o sonoritate care trebuie să urmeze drumul cel bun, fără a prevala excesiv în executarea ei nici suferinţa, nici vulgaritatea. Aş spune că romanele mele împlinesc această distanţă de mijloc pe care o putem întîlni în ceea ce Kafka numea a scrie ascultînd sunetul baltagului sau în ceea ce făcea Thomas Bernard, care îşi citea textele cîntînd la pian. Ambii scriitori, fiecare în adevărul lui literar şi în „ciudăţeniile“ personale, alături de insistenţa lui Faulkner de a construi o lume universală prin experienţa sa intimă, copleşitor de personală, formează acest triunghi amoros care pentru mine este literatura. Cît despre postmodernism, eu îmi urmez scrisul. Mă interesează anumite idei ale noii mişcări şi altele deloc; mai mult, pe unele le dispreţuiesc profund. Ştiu că romanele mele – aşa se spune – au de asemenea aspecte postmoderne, mai ales cînd se vorbeşte de structură, de modalitatea de aranjare a materialului narativ – însă nu împărtăşeşte ceea ce postmodernismul, în varianta sa cea mai promovată, are din spaţiul ideologic sau dintr-un cinism care în mod evident dăunează. Cînd aud sau citesc numele lui Michel Houellebecq, unul dintre noile modele ale reacţionarismului literar în Franţa, îmi vine să mă iau la bătaie cu el. Aş face asta uneori şi cu Cioran. Totuşi, între francez şi român există mari, insurmontabile diferenţe. În favoarea lui Cioran, bineînţeles.
Numele Alfons Cervera este cunoscut de asemenea datorită tematicii memoriei care apare în centrul tetralogiei sale. Cum percepe publicul, mai ales tinerii care nu au trăit războiul civil, o astfel de literatură?
Întrebarea aceasta apare mereu cînd facem trimitere la romane care se referă la Războiul Civil spaniol, mai ales la romanele care apar în ultimii ani. Eu nu am trăit Războiul de Secesiune al Statelor Unite şi cu toate acestea western-urile lui John Ford, Howard Hawks şi atîţia alţii îmi par opere puternice, ajutîndu-ne pe cei care nu am trăit acele vremuri să le descoperim în detaliu. Acelaşi lucru l-am putea spune despre orice episod istoric care reprezintă o parte din identitatea unui loc şi a locuitorilor de atunci sau de acum. Timpurile de astăzi sînt cele ale folosirii şi irosirii, ale consumului capitalist radical, ceea ce nu ne permite să respirăm un moment şi să reflectăm asupra ceea ce ni se întîmplă. Eu nu am participat la Războiul Civil din Spania, însă ştiu că a fost o oroare, o injustiţie care a trecut peste valorile politice şi morale ale Republicii şi ale apărătorilor ei, derivînd într-una dintre cele mai dure dictaturi ale istoriei contemporane, întrecute cu siguranţă doar de nazism şi stalinism. Şi ştiu toate acestea pentru că a trăi ceva înseamnă şi a-l fi studiat, a fi ascultat martorii care cu adevărat au experimentat evenimentele în cauză. Cel mai grav aspect nu ar fi că tinerii din Spania nu se interesează de trecutul imediat şi de istorisirea lui. Ci faptul că în şcoli, în universităţi şi în cultură apare acest interes tot mai scăzut sau deloc. Franchismul, şi nu atît de mult Războiul Civil, persistă în structurile cele mai profunde ale democraţiei noastre, o democraţie care s-a născut slabă în perioada de tranziţie şi s-a şubrezit tot mai mult cu trecerea timpului. Dovada acestei şubreziri este criza pe care o trăim de cîţiva ani – nu doar o criză economică, ci o adevărată criză a democraţiei. Şi cred că asta se întîmplă în toate ţările care traversează o perioadă de criză astăzi, o criză care vrea să ne vîndă doar din punct de vedere economic, din păcate însă este mult mai mult de atît.
Deşi locuiţi într-o localitate mică din Spania, Gestalgar, departe de ochii presei şi de zgomotul capitalei, sînteţi prezent la colocviile şi conferinţele organizate în universităţile franceze şi uneori în cele germane. Consideraţi că un scriitor trebuie să fie o voce publică, să adopte o poziţie faţă de evenimentele sociale şi politice ale timpului său?
Bineînţeles că ar putea să se observe o contradicţie între ceea ce afirmam înainte despre izolarea de lumea literară, în termeni de promovare, şi prezenţa mea în colocviile internaţionale, mai ales franceze, şi în cîteva locuri din Germania, mai ales la Universitatea Konstanz, unde se studiază cîteva dintre romanele mele (precizez că nu sînt tradus în germană). Pe mine mă interesează într-un fel să am rolul scriitorului care îşi acompaniază cărţile pentru a se vinde mai bine. Nu îi înţeleg – mai mult îi dispreţuiesc profund – pe acei scriitori care se afirmă prin „independenţa“ lor şi se promovează numai pe sine ca scriitori şi opera lor, şi nu se prezintă ca oameni care trăiesc unde trăiesc, şi nu pe o insulă pustie. Ce se întîmplă priveşte pe toată lumea. Scriitura este doar o parte infimă din ce se întîmplă. Pe mine mă interesează mai mult ce se întîmplă în afara scriiturii decît ce e înăuntru. Şi de aceea, cînd particip la aceste congrese, ceea ce fac este de a ieşi din romanele mele şi de a intra în discuţia despre ceea ce se întîmplă în lume, de a denunţa public atrocităţile unui sistem care cu fiecare zi este mai inuman, nociv şi mai puţin egal în şanse pentru fiecare. Un scriitor nu este un alienat. Cel puţin, eu nu sînt. Nu ştiu dacă este bine sau rău, avînd în vedere timpurile cinice pe care le trăim. Şi aici cred că este locul în care între scris şi viaţă nu mai faci diferenţa. Şi ştiau foarte bine asta Jorge Semprún, Cesare Pavese, Sylvia Plath, Alejandra Pizarnik, Primo Levi şi atîţia alţii.
În romanul Esas vidas scrieţi: „...spune Francisco Ayala că biografia unui scriitor este ceea ce a scris. Mai bine nu: tăcerile sale. Ceea ce nu s-a scris“. Ce înseamnă literatura tăcerii?
Nu vreau să spun că realitatea trebuie să fie elementul exclusiv al scriiturii, ci că există persoane care doar văd, care doar se interesează cum să fugă într-un mod cinic de această realitate. Ceea ce spuneam anterior de Houellebecq, spre exemplu. În acest caz, aceşti scriitori spun mai mult prin ce tac decît prin ce scriu. Mă interesează mai mult motivele pentru care nu spun ceea ce tac. Alt exemplu memorabil, Borges. Şi-a petrecut viaţa fugind de realitate (pentru a nu vorbi de orbirea sa deloc metaforică în momentul apropierii de dictatura Argentinei din 1976 pînă în 1983) şi e clar că a realizat o operă literară de admirat (chiar dacă pe mine mă interesează mai puţin proza sa – cea mai apreciată de critici şi de lectori – şi mult mai mult poezia sa). Din punct de vedere strict al ficţiunii, există un loc unde să ne poziţionăm şi, odată cu noi, scriitura noastră. Şi de acolo să povestim. Să scrii obscurul dinăuntrul întunecimii, moartea, această lipsă nelimitată cere doar o formă de a scrie: din tăcere, tăcerea. Sînt multe nume-cheie pentru acest tip de scris. Dar eu mă opresc mereu la Paul Celan.
În afară de lumea literară, ce părere aveţi despre cinematografia actuală? Vă plac filmele?
Filmul – cel puţin cel spaniol – traversează acum o criză care ajunge să fie de netrecut. În Spania nu a existat niciodată, cel puţin aşa cred, o adevărată industrie cinematografică. Statul a practicat tot felul de protecţionisme. Una e ca acest protecţionism să anuleze individualităţile creatoare şi alta – să ajute ca filmele să ruleze fără nici cea mai mică formă de asfixiere. Puterea cinematografică stă în mîinile Statelor Unite. Mie îmi place mult filmul francez. Şi destul de mult şi filmul spaniol de azi, în ciuda dificultăţilor precizate. M-aş opri la Le Havre de Aki Kaurismäki, Zăpezile de pe Kilimanjaro de Robert Guédiguian (cineastul care mă interesează cel mai mult astăzi), Midnight in Paris de Woody Allen. Şi pentru a recomanda şi un film spaniol, avînd în vedere criza economică a ţării, Madrid 1987, al prietenului meu, un extraordinar regizor şi romancier, David Trueba. Şi dacă vorbim de România, merită să spun că filmul românesc al ultimilor ani are o mare importanţă în Spania şi cred că şi în Europa. Dau doar două titluri extraordinare: 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile de Cristian Mungiu şi Moartea domnului Lăzărescu de Cristi Puiu. Dar mai sînt şi altele foarte interesante.
Citiţi cărţi în format electronic?
Fac parte dintr-o generaţie care îşi asumă cu greu noile tehnologii. Recunosc utilitatea tehnologiei, aplicată şi industriei editoriale, şi culturii cititorului. Cu toate acestea, nu am nici Facebook, nici Twitter, nimic asemănător. Mă incomodează spaţiile unui exibiţionism public cu care nu sînt obişnuit. Dispun doar de o pagină personală de Internet. Şi da, am un dispozitiv de citit cărţi electronice. Îl folosesc doar în călătorii. Înainte, mereu plecam încărcat de cărţi. Acum plec doar cu cîteva şi cu cele electronice.
Ce sfat aţi da unui tînăr care îşi doreşte să ajungă scriitor?
Primul sfat: să citească mult, să nu scrie un singur rînd pînă cînd nu sînt sute de cărţi în capul său. Şi al doilea: să-şi aducă aminte ce spunea Juan Carlos Onetti (unul dintre autorii mei preferaţi) cu privire la scriitori. Spunea scriitorul uruguayan că sînt două tipuri de scriitori, cei care vor să fie scriitori şi cei care scriu. Lui (şi mie) îi plăceau cei din urmă. Să nu vrei să devii scriitor. Doar să scrii. Şi dacă se poate, scrisul să fie în fiecare zi mai bun decît cel din ziua precedentă.
a consemnat Anamaria BLĂNARU
