Troienele. Zoon politikon în magia scenei

Valentin DUMITRESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 463 din 27 decembrie 2012 - 3 ianuarie 2013
Troienele  Zoon politikon în magia scenei jpeg

Parte din Trilogia antică montată de Andrei Şerban într-unul din momentele de cumpănă ale societăţii româneşti în nesfîrşitul său drum dinspre noapte pînă-n zori, Troienele de acum peste două decenii au însemnat, sub cel dintîi directorat liber al Naţionalului bucureştean, un prim exerciţiu de exorcism. Şi ce s-a petrecut atunci a fost cel puţin uimitor: în faţa bravilor mineri năvălind cu lanţuri, bîte şi uniforme proletare, cuibăriţi altfel prin nu ştiu ce tovărăşească Polivalentă unde au primit mulţumiri de recunoştinţă, o femeie fragilă le-a barat asaltul prin gesturi şi incantaţii într-o limbă de neînţeles, făcîndu-i să o ia frumos la sănătoasa. Et in Arcadia ego! Naivii/procleţii s-au repezit în aceeaşi nemaipomenită aventură. Nu ne putem raporta la ceea ce n-am văzut, n-am trăit, decît în ipostaze fantasmagorice, ridicole. Povestea omului ridicol e, paradoxal, abia la început. Istoria teatrului poate va consemna delirant – acum, cînd istoria nescrisă se repetă într-un mod coşmaresc-monumental – un succes de serată internaţională, fiindcă tot se poartă cosmopolitismul snob şi de tejghea. Instituţiile mor, actorii – actanţi pe scena largă a lumii – se pervertesc în sistem, cînd nu fug de pe o grămadă de gunoi pe alta întorcîndu-se adesea princiar în chip de vedete intercontinentale care scuipă seminţe peste publicul larg. Lăsăm în urmă zgomotul şi furia chiar dacă ele nu ne iartă pe noi, cei ce ne regăsim deopotrivă în singularitatea propriei fiinţe şi în comuniune, reunite magic prin alchimia spectacolului de teatru-operă de la Iaşi. Muzică, ţipăt, tăcere, într-o limbă moartă. Iluminări. Look homeward, Angel... Între prezumtivul „manifest“ şi percepţia impresionistă se cască marele gol al vanităţii preţios ambalate, ambalaj bun la toate, care le înghite. Analog lui Liviu Ciulei, Andrei Şerban intră în galeria ultimilor artişti realişti, cei rari pentru că ştiu ce fac, înainte de a se avînta în necunoscut. O aducere laolaltă, cu deosebire, fără pretenţia salvării invocate de sicofanţi ori experţi în egoismul teoretic.

Conduşi de „vigilenţii soldaţi greci“ – care, atenţie, avertizează jucăuş vocea regizorului, ne vor confisca telefoanele mobile dacă nu le-am închis, „Ţîrrr!“ – pînă în viscerele teatrului, parcurgem în şir indian un traseu labirintic spre inima tragediei, descoperind, parcă, cît de singuri am fost în colectivitate şi ce clipe de viaţă intraductibilă trec neştiute pe lîngă noi. Trebuie să te pierzi pentru a te regăsi, este proba la care sîntem supuşi şi nu există vreun răspuns prestabilit în afara actului de fi prezent. Troienele, pe muzica compusă de Liz Swados, are în viziunea actuală, la patru decenii de la premiera dintîi pe scena Teatrului „La Mama“ din New York, prospeţimea şi forţa de expresie transmise de interpreţi, actori, cîntăreţi, coruri, dansatori, cu toţii admirabili indiferent de rol, fiindcă fiecare, pînă la ultimul figurant, e „de acolo“. Au statură, personalitate, se completeaza tocmai prin aceasta, nu se pierd în ansamblu. Putem afirma, fără teama de a exagera, că în această nemaiîntîlnită convergenţă nimeni nu trece neobservat iar copiii sînt la rîndul lor o revelaţie. Într-o prezentare la New Europe College a creaţiilor lui Andrei Şerban pe celebre scene de operă ale lumii, o secvenţă din Faust interpretată de copii m-a fascinat. Regăsesc corespondentul admiraţiei mele de acum cîţiva ani acum, la Opera din Iaşi. Copilul-simbol, copilul-actor. Copilul sacrificat. Cel care face posibilă trecerea între lumi, cum se întîmplă în Troienele, cu prima parte jucată în ambianţa spaţiului închis, eroii evoluînd chiar printre spectatori, pentru ca, în partea a doua, ultimii să fie îndrumaţi spre superba sală a teatrului, întîmpinaţi de copiii din cor cîntînd la balcon cu lumînări aprinse în mîini. Miracolul Crăciunului, dincolo de timp. Grozăviile războiului şi-au spus cuvîntul, troienii au fost învinşi, femeile vor pleca pe mare în exil.

Am părăsit „cutia fer(m)ecată“ pe care continuăm să o păstrăm în noi ca o experienţă de preţ, după ce noi înşine am fost martori şi în contact direct cu barbaria confruntării dintre civilizaţii, răsfrîntă în cotidian. Timpul pare că şi-a luat un răgaz. Dar în acea casă a morţilor – loc incomod, cum altfel? –, trăind între presiunea publicului şi eroii ce-şi taie drum prin masă, umăr la umăr, aceeaşi masă care-ţi obturează privirea, şi fumul torţelor străbătut de un spot cînd nu te aştepţi spre un alt orizont nu întotdeauna lesne de perceput, compensate în absenţa optimei receptări proprii spectacolului convenţional de muzică, ţipăt, interjecţii, într-o continuă provocare a simţurilor, precum altădată proiectul rimbaldian ce şi-a atins ţinta – căci omul sfîrşeşte ca-ntotdeauna într-un amalgam comico-tragic – resimţim, înţelegem, auzim măreţia şi decăderea comună tuturor vremurilor scoase din ţîţîni întru luciditate şi compasiune. Această buclă s-ar vrea un preambul al unui parcurs inepuizabil, figurat de parabola bobului de grîu, moartea spre înviere. Sporul lipsit de egoism al umilinţei înalte care, asemenea celor zece drepţi ai lumii, e dez-legarea. Tragedia Troienele funcţionează scenic pe coordonate „inadmisibile“ individului-masificat, întotdeauna trendy, exprimîndu-se factice în limbaj codificat. Singurul pe care-l cunoaşte, prin genealogie. Să-l ignorăm, chiar dacă se pripăşeşte fraudulos în această „cameră a torturii“ muzicale şi de peste muzica de el îndrăgită, nicicum aceea a legendarei Hecuba, intrepretată la cota de sus a cîntului şi declamaţiei de Laura Scripcaru, nemaivorbind de Andromaca (Ana Maria Donose Marcovici), Cassandra (Andreea Chinez) ori Elena (Cristina Tălmaciu), crunt pedepsită de taberele înfrăţite şi, după legea junglei din cetate, violată de gorila uriaşă, Dansatorul urs cu bot de şobolan; nu pot cita întreaga distribuţie, întru totul remarcabilă, deşi incompletă în pliantul de la premiera din 13 decembrie. Primele două eroine, punîndu-se pavăză în salvarea Copilului rege Astianax (Marcu Şerbănuţă – cu ce voce cultivată şi ce talent actoricesc!), ultimul troian, luat ostatic şi ucis de greci. Apoi, înainte de plecarea femeilor spre corăbii în marea tăcere finală a trestiei gînditoare, tăcere-meditaţie şi tăcere-avertisment reverberînd impresionant în momentul ce precedă căderea cortinei, întoarcerea fantomei lui Achille ca să-şi răzbune, grotesc şi sălbatic, moartea, dănţuind cu „cîntul“ sau din altă lume (performanţa interpretului liric Jean Kristof Bouton atinge limita posibilităţilor vocale). Victima, vestala Poluxenia (Natsuko Oshima), alunecă parcă la nesfîrşit cu mişcări de balet, prăbuşire inefabilă de zbor ascensional. Aflat la debut, tînărul Andrei Şerban impunea cu Arden din Faversham, autor preelisabetan necunoscut, prin decorul unui mare scenograf, Ion Popescu-Udrişte, o viziune halucinantă: actori jucînd în subterane, ivindu-se la suprafaţa scenei înclinate, construcţie din lemn, din trape trîntite contrapunctic, ca nişte bătăi de tobe, în accepţiunea teatrului-sărac în care se înscrie elocvent spectacolul de teatru-operă Troienele. („Cu acest spectacol avea să se afirme stilul meu fără stil: tragic, grotesc, comedie aproape de farsă, lirism şi cruzime, toate impreună în căutarea unui amestec organic, deschis spre experienţe contradictorii, ca viaţa însăşi“, avea să noteze Şerban în albumul Călătoriile mele în teatru, Editura Institutului Cultural Român, 2008). Decorul – împreună cu luminile aparţinînd creatorului acestui spectacol – cu schelăria la vedere figurînd construcţii piramidale, planşee suspendate, recuzita purtată de-a lungul şi de-a latul scenei. Costumele Doinei Levinţa, de o pregnantă plasticitate, reproduc cumva aura comuniunii. Director muzical şi orhestrator, percuţionistul Lucian Maxim este un alt vechi colaborator, autor al partiturilor şi interpret în Trilogia antică, Troienele montate la Opera Naţională Română Iaşi fiind desemnate „fragment dintr-o trilogie antică“, promisiune poate a realizării integralei în viitorul apropiat. Nicidecum în ultimul rînd cum apare aici, directorul inspirat şi manager aplicat, Beatrice Rancea, care a dansat şi jucat în spectacolul de la Teatrul Naţional din Bucureşti în perioada inaugurală a anilor ’90.

Foto: M. Marin

1025 21 Iamandi jpg
Business as usual
Poate că britanicii, spre deosebire de alte nații mai versatile, mai cameleonice, au exercițiul normalului.
VJ jpg
La aniversară. Valeriu Jereghi în spațiul filmului european
Creator a 19 filme ca regizor, 21 și ca scenarist, opt ca director de imagine și unul ca producător, a fost și actor în patru filme.
1014 23 jpg
„Probabil cel mai aşteptat album rap din ultimii zece ani” – G.P. VOLCEANOV în dialog cu PHUNK B –
Prima mea casetă de hip-hop românesc a fost Familiarizează-te de la La Familia, în 2001, septembrie, de ziua mea, la 7 ani.
p 21 WC jpg
Digital și analogic
Dincolo de sensul intrinsec al unui cuvînt sau al unei expresii, mai există unul, extrinsec, care rezultă din relația acestora cu contextul.
1013 23 Miru fotosoto jpg
„De ce iubim femeile MCs” (II) – G.P. VOLCEANOV în dialog cu MIRU
„Mi-ar plăcea măcar la Conservator, fiind de specialitate, să fie o materie legată de rap.”
image png
Trasul de șireturi
Dar nici cel din urmă nu se oprește vreodată din citit. Nu va declara niciodată că nu mai are nevoie de cărți.
1010 22 coperta jpg
image png
Hoțul de timp
Ei se fortifică în interiorul iluziei de a „avea în mînă accelerarea sau încetinirea călătoriilor la graniță, nu cea geografică, ci cea a veșniciei”
image png
Solidaritatea de aparență
Grație coincidenței onomastice, își însușise fără jenă „faptele de vitejie” ale acestui fotbalist sîrb; și-i mersese de minune pînă să fie descoperit.
image png
Iarna pe uliță
Psihic, însă... mi se pare că e invers.
image png
Privirea ca formă de gîndire în arta lui Marin Gherasim
Preocupările teoretice ale pictorului se manifestă de timpuriu.
p 21 Heinrich B”ll jpg
Dragostea tăiată la montaj. Heinrich Böll despre doliul Germaniei
Dar nu la asta se gîndea Heinrich acum: el se gîndea la speranța care luminase o clipă chipul mamei, numai o singură clipă, dar știa că o clipă înseamnă mult.
index jpeg 7 webp
Ce a căzut, de fapt, în 1989?
Ce nu știm este dacă această situație va dura. Experiența ne arată că omul nu poate trăi fără narative și că istoria la un moment dat se repetă.
pata umana jpg
Pata umană. Despre intoleranță și mizantropie
„Ignoranța nu este un vid, este un preaplin de scenarii și de certitudini.”
p 23 jpg
p 22 Dimitrie Cantemir WC jpg
Cantemir – confluenţe culturale şi aculturaţie
Cel care făcea această observaţie vorbea în bună cunoştință de cauză, sugerînd una din componentele procesului de aculturaţie.
p 22 jpg
Întotdeauna tu, niciodată eu sau despre violența invizibilă
Termenul de „violență psihologică” este intrat de puțini ani în vocabularul colectiv și conștientizat ca fenomen care se petrece și la care am fost și sîntem expuși fără a ne da seama.
987 23 Volceanov jpg
„De ce iubim femeile MCs” – G.P. VOLCEANOV în dialog cu GANI (partea I) –
Cel mai important e să fii true şi pasionat pînă la capăt.
982 22 Lepenies jpg
Muncă intelectuală
Munca intelectuală a lui Martus/Spoerhase e o carte foarte interesantă și plină de învățăminte.
p 23 jpg
În aerul firav al Globului
Ce lecție transfiguratoare despre puterea teatrului este acest spectacol! Și totuși, care Ioana? Ioana pitit/ă în fiecare din noi, care-și dorește să fie ascultat/ă, recunoscut/ă și acceptat/ă. Nimic mai simplu.
980 21 Badescu jpeg
Copel Moscu și jocul de-a realitatea
Filmele lui Moscu sînt documentare ale unei lumi ascunse, a unei alter-realități adevărate, care există, dar nu este într-un mod de la sine înțeles, adică prin însuși faptul de a fi, observată și băgată în seamă.
index jpeg 4 webp
Pe scurt, despre iluzia schimbării
Cădem de acord că aceste vremuri trecute erau frumoase atît pentru fete, cît și pentru băieți.
index jpeg 2 webp
Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire
Cînd, la rîndul nostru, iubim o anumită persoană, această iubire se poate extinde la un obiect care i-a fost drag, poate deveni o colecție de obiecte iubite de acel om sau o pasiune pentru un anumit domeniu.
Robert Harron and Gertrude Norman in The Tender Hearted Boy (1913) (cropped) jpg
Iubire "all inclusive” sau prietenie?
Ceilalți, care își investesc energia în mai multe relații, în mai multe preocupări, au de-a face cu limitele, distanța, absența și iubirea neîmpărtășită toată viața.

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.