În 1919, o frază de presomn auzită de André Breton declanșează aventura scriiturii automate. Abia ulterior suprarealismul dogmatic va aplica procedeul și în ceea ce privește visele, neacordîndu-le nicidecum întîietate. Fiindcă pentru suprarealiști nu există o diferență de natură între transpunerea unui vis și înregistrarea instantanee a gîndirii. Asta înseamnă că visul nu e folosit în calitate de vis: relatarea lui rămîne doar o formă de dicteu automat, un text suprarealist printre altele. Se pune așadar întrebarea: au fost acești avangardiști chiar atît de atașați de ideea de vis pe cît credem?

Pînă în anul 1924 se formaseră două grupări suprarealiste rivale. Una condusă de Yvan Goll și alta patronată cu mînă forte de către André Breton. Goll a publicat un Manifest al suprarealismului la 1 octombrie 1924, în primul și unicul număr al revistei Surréalisme, cu două săptămîni înainte de lansarea celui dintîi Manifest omonim datorat lui Breton. Cei doi s-au înfruntat deschis, ajungînd la un moment dat chiar să se bată, ca într-un vis prost, cu privire la paternitatea asupra termenului în cauză. Disputa s-a încheiat cu victoria celui din urmă, al cărui nume istoria literară l-a reținut, împreună cu binecunoscuta definiție a suprarealismului drept „automatism psihic pur“, cu accent pus pe „absența oricărui control exercitat de rațiune“ – și, bineînțeles, pe importanța visului ca rezervor de inspirație.

Dar deja decadența se instituise ca suma excentricităților, pe care Sigmund Freud a venit să le examineze, dacă nu să le vindece, punînd bazele primului modernism, ca o cireașă pe tortul fin de siècle. Medicul de la Viena extrapolează voios pornind de la analiza propriilor sale vise, unde complexele i s-ar fi înfășurat latent. Visul ajunge simptom, și trebuie numaidecît tratat. Paradoxal, suprarealiștii s-au revendicat tocmai de la Freud, care, se zvonește, îi considera pe toți nebuni de legat. Firește, poziția părintelui psihanalizei nu putea fi decît una scientistă. Pe cînd suprarealismul e mai degrabă sincretic: un fel de cult al puterilor originare ale spiritului. Ne putem întreba dacă nu cumva acesta nu a fost mai învecinat cu psihologia profunzimilor. Metoda suprarealistă frizează modul în care un Carl Gustav Jung, de pildă, vorbea despre o cvasimitică integrare a conștientului cu inconștientul, în detrimentul asociațiilor libere. De altfel, poeții și pictorii suprarealiști relatează conținutul manifest, brut, al viselor, fără să se hazardeze pe panta alunecoasă a interpretării.

Între 11 octombrie 1924 și 30 ianuarie 1925, pe o străduță de pe malul stîng al Senei a funcționat un Birou de investigații suprarealiste, cu permanență, destinat, printre altele, să culeagă relatări de vise ale oricărui doritor să-și împărtășească deambulările onirice. Tentativa se va dovedi o deziluzie. Marele public ignoră cu desăvîrșire ideea. Mare ne va putea fi nouă înșine mirarea să observăm că, deși ne-am obișnuit să-i asociem automat cu debușeul oniric, suprarealiștii nu prea țineau nici ei nocturnale – cu notabila excepție Michel Leiris, autor al unei culegeri intitulate fără echivoc Nuits sans nuit et quelques jours sans jour, sau Robert Desnos, prin Journal d’une apparition (1927) – nepublicîndu-și transpunerile de vise decît sporadic în periodice la fel de sporadice. Breton dăduse și aici tonul, cu patru asemenea isprăvi în Littérature (1922), destul de convenționale. Totuși, cel dintîi organ al mișcării, La Révolution surréaliste, începea cu o prefață colectivă care clama sec: „În fiecare dimineață, în toate familiile, bărbații, femeile și copiii, DACĂ NU AU NIMIC MAI BUN DE FĂCUT, își povestesc visele“. Aici, în afară de Breton și Leiris, vor publica relatări de vise Louis Aragon, Antonin Artaud, Paul Éluard, Max Morise, Raymond Queneau, dar și Max Ernst sau Giorgio de Chirico. Astfel, în cele 12 numere cîte a avut revista (1 decembrie 1924 – 15 decembrie 1929), au fost publicate relativ puține Rêves – mai exact, 49. Adică infim pentru vîlva iscată postum în jurul acestui fals curent. Și nici măcar ele nu putem fi siguri că sînt pînă la urmă veritabile.

Deja din 1924, referindu-se la „somnurile“ colegilor săi, Aragon se întreba dacă respectivii nu cumva simulau visul atunci cînd îl verbalizau. Fapt e că față de un curent ca suprarealismul cel mai bine e să rămîi mefient. Există o mare doză de înșelătorie în producțiile sale. Pe de altă parte, echivalența poem – relatare de vis era atît de luată în serios de Breton și de acoliții săi încît Éluard a fost considerat „eretic“ atunci cînd a vrut să reintroducă o diferențiere – cît de necesară – între automatismul oniric și elaborarea poetică. Oricum, cei menționați nu erau într-atît de interesați de vis pe cît se crede conform unui clișeu încetățenit, ei dorind mai curînd să surprindă mișcările inconștientului din starea de veghe.

După Al doilea manifest al suprarealismului, loialii celui supranumit papa Breton au căzut de acord să colaboreze la o nouă publicație de tip oficios, Le Surréalisme au service de la révolution. Distanța dintre cele două manifeste subîntinde așadar niște poziții contradictorii: „Suprarealismul nu se prezintă ca expunerea unei doctrine“ (fraza de început a primului număr din La Révolution surréaliste) și angajarea politică, una vehementă. Încă din cel dintîi cincinal, grupul s-a organizat întrucîtva ca un partid revoluționar – al visului, evident. Iată în ce constă viul atașament practicat de suprarealiști!

În decembrie 1929, suprarealismul va eșua nu atît ca o revoluție, cît ca o lovitură de stat poetică. Leiris definise vocabula „révolution“ („rêvolution“?) drept „solution de tout rêve“, soluția oricărui vis, ceea ce în română dă visoluție. La fel de bine putem însă vorbi despre loviluție. Adevărata revoluție, estetic-oniristă, o vor face niște români – patru decenii mai tîrziu. Numele lor: Dumitru Țepeneag și Leonid Dimov. Despre ei, într-un episod viitor. Cîndva la anul. Pînă atunci, „La mulți ani!“. Și să fie într-un vis bun!

Laurențiu Malomfălean este eseist și traducător.

Foto: André Breton (wikimedia commons)