●  Mihnea Blidariu, Playlist pentru sfîrşitul lumii, Editura Casa de pariuri literare, 2010. 

Mihnea Blidariu este genul de muzician implicat simultan în mai multe proiecte şi nu toate au legătură cu rock-ul sau cu literatura (a absolvit un liceu de muzică, apoi Facultatea de Litere de la Cluj-Napoca). 

Vocalist şi multi-instrumentist în trupa Luna Amară şi membru al formaţiei The Others, a creat, împreună cu Alexandru Vakulovski, Cenaclul KLU, a publicat două volume de poezie (No Future, 2004, şi mânia.Ro, 2006), o vreme a ţinut o rubrică de comentariu şi atitudine politică în Observator Cultural, a scris şi pentru platforma online Think Outside The Box şi este, mai aflăm din prezentarea editurii, membru activ al campaniei „Salvaţi Roşia Montană!“. Aşadar, un rocker responsabil, cu atitudine, implicat, militant – după modelul Bono – pentru diverse cauze politice şi sociale.  

Romanul are o premisă apocaliptică: a mai rămas o lună pînă la impactul fatal al unui asteroid gigant cu Pămîntul. Referinţa directă la Armageddon, „filmul cu Bruce Willis“, nu salvează lipsa de imaginaţie a intrigii, care oricum rămîne doar o situaţie-pretext pentru cele nouăsprezece capitole în care diverse personaje se confruntă cu iminenţa sfîrşitului. Imaginea de ansamblu a lumii petrecîndu-şi ultimele ei zile nu-l preocupă prea mult pe Mihnea Blidariu (care nu pare, oricum, să deţină resursele narative necesare), astfel că se limitează la a ne spune, prin vocea personajelor, că e „haos“ şi „anarhie“, că „umanitatea e cu susul în jos“, detaliile fiind, de fapt, reduse la comportamentul violent al oamenilor care fură, violează şi ucid. Fiecare capitol pare inspirat şi poartă titlul unui cîntec atent ales (din The Dresden Dolls, Pearl Jam, Pink Floyd, The Knife, The Cat Empire, Nirvana, Marylin Manson, Rage Against The Machine, Alice in Chains, Nine Inch Nails etc.), alcătuind playlist-ul semnificativ din titlu. (Ca o paranteză, acest artificiu de a grefa pe text mărci sonore sugerînd un posibil soundtrack al cărţii l-a impus la noi Alex Tocilescu, prin toate cele trei volume ale sale.) Personajele din centrul fiecărui capitol sau care apar în cele nouăsprezece naraţiuni se vor cumva semnificative pentru societatea românească actuală, dar şi de aiurea: tineri confuzi şi frustraţi, tineri cu vise clişeu (de a deveni vedete în America, spre exemplu), tineri cu aripi frînte sau chiar maltrataţi, manelişti şi vedete TV, fotbalişti, politicieni corupţi etc. Vestea apocaliptică dezlănţuie instinctele primare, astfel că, în cîteva capitole anarhia de sfîrşit de lume se prezintă sub forma unor slashere cu vedete TV şi politicieni: Funar organizează o vînătoare de unguri, un sociopat cu criterii de valoare, încurajat de lipsa consecinţelor juridice, devine „ultimul ucigaş în serie al planetei“ şi se apucă să-i omoare „mai repede“ pe cei „care fură visele oamenilor, pe cei care transformă dimineţile în distracţie gălăgioasă şi serile în talk-show-uri belicoase“: Ştefan Bănică, Mitică Dragomir, Florin Salam, Becali, Iliescu, Vanghelie, Vadim, Boc, Mircea Badea, Esca, Ianţu, Monica Columbeanu etc. De altfel, criminalii în serie sînt personajele favorite ale lui Mihnea Blidariu: un poliţist cu studii de filozofie devine un  fel de justiţiar în serie clandestin, omorîndu-i pe criminali, infractori şi pe corupţi; Blanket, fiul lui Michael Jackson, se retrage la Craiova după o serie de crime în State şi sfîrşeşte prin a o mutila vaginal pe Britney Spears, cea din al cărui ovul se născuse.  

În alte capitole, perspectiva sfîrşitului e melodramatică (o fată închisă de mică în pivniţă şi violată de tatăl ei reuşeşte să scape şi să vadă pentru prima dată lumea, cîteva minute înaintea impactului fatal), ecodramatică („ultima frunză de pe pămînt“ meditează amar la destinul frunzelor de „victime colaterale în lupta pentru hîrtie, lemn de foc şi construcţii, spaţii pentru exploatări sau noi oraşe“) sau sub forma unei fabule despre destinul crud al animalelor (un cîine este abandonat de stăpîni şi rămîne în lanţ pînă la sfîrşitul lumii). În general însă, povestirile care alcătuiesc romanul sînt diverse forme de satire: religioase (un actor solicitat să-l joace pe Iisus înviind pe plajă la Mamaia moare împuşcat, un călugăr este surprins de sfîrşitul lumii în timp ce se uită pentru prima oară la filme porno), politico-erotice (un politician oportunist, amant al transsexualului Naomi, moare şi el tot împuşcat; Ceauşescu trăieşte în Hawaii unde are o amantă şi unde pune la cale o insurecţie armată populară pentru a instaura Republica Socialistă Hawaiiană) sau sci-fi (Gică Diaconescu, patronul televiziunii Zidul TV, se salvează fugind cu o navetă pe Lună, unde intenţionează să lanseze „prima televiziune futuristă“)...  

Rezumate, textele pot părea că au umor. Din păcate, n-au decît colateral, ca să zic aşa. Pentru că Mihnea Blidariu nu urmăreşte efectele comice ale unor astfel de scenarii demente, ci pe cele morale. Asasinatele împotriva politicienilor, a maneliştilor şi a vedetelor TV nu au mai nimic gratuit şi comic pentru că, de fapt, sînt nişte fantezii justiţiare. Mihnea Blidariu nu se joacă, pur şi simplu, cu personajele publice punîndu-le în situaţii ridicole şi omorîndu-le după bunul plac, ci le pedepseşte ucigîndu-le simbolic ca pe nişte păpuşi voodoo. Nu violenţa de bandă desenată japoneză e problema, ci faptul că nonconformismul sfîrşeşte într-un ton moralizator, iar satira se încarcă de dispreţ. Ceea ce pare a fi simplu joc de-a ficţiunea pulp se dezvăluie a avea substraturi serioase, căci vocea din epilogul cărţii vorbeşte despre „oamenii care fac mai mult rău ca niciodată“, despre „răul şi binele care s-au relativizat atît de mult“, despre faptul că „nimeni nu mai pune mîna să facă ceva concret, să construiască, să dureze“, şi alte asemenea explicaţii şi lamentaţii-clişeu. Epilogul patetic al cărţii este, de fapt, o compunere naivă despre pierderea demnităţii poporului român, despre nedreptate, sărăcie, ignoranţă, delăsare, laşitate etc., un text admirabil şi chiar înduioşător în intenţia lui de manifest al dezamăgirii şi deznădejdii personale, dar eterogen şi plin de locuri comune, oricum fără calităţi literare şi, mai ales, fără nici un rost în contextul romanului. Ce vrea, de fapt, să spună autorul cu acest epilog la persoana întîi? Că întregul scenariu cu sfîrşitul lumii ar trebui citit ca pe un fel de profeţie?!  

Influenţat de imaginarul punk, romanul înlocuieşte anarhia veselă cu apocalipsa morală. E aici o contradicţie în intenţii şi o confuzie a mijloacelor, căci punkul e contestatar fără a ţine lecţii de morală şi fără a propune modele, iar anarhia n-are criterii. Mihnea Blidariu fie n-a gîndit prea bine acest roman, fie l-a gîndit ca pe o ficţiune cu o teză gravă. În ambele cazuri, e ca şi cum ar fi băgat morală în South Park.