Argentinian şi relativ tînăr, preumblat vreo cîţiva ani, cu treburi academice, prin Germania, Ariel Magnus produce literatură mai degrabă amuzîndu-se decît dînd în brînci, ceea ce nu-l împiedică să se bucure de o preţuire serioasă, sobră, constînd în premii literare sau în susţinere înalt instituţională a traducerii lui pe limbile altora. În orice caz, aşa stau lucrurile cu Un chinez pe bicicletă, romanul său din 2007, o poveste nu doar poliţistă, ci şi „psihoantrocultoecosociologică“, plasată în cartierul chinezesc din Buenos Aires, acolo unde „toţi sînt pe jumătate fericiţi, pe jumătate nefericiţi, pe jumătate mijlocii“.
Proza lui Ariel Magnus e, aşadar, mandarinată ca decor şi migdalată ca privire, dar are, în acelaşi timp, un zvîc fantasmagoric şi o avîntare înspre absurdul comic care o împing dincolo de exotismul simplu, geografic, înspre bizarerii aproape urmuziene.
 
Capitolele cărţii, cu secvenţele pe care le dezvoltă, sînt nişte ideograme stranii ce deformează realitatea în teorii caricaturale, pentru a o face să se vadă mai bine. „Acţiunea“ e un pretext plin de surprize şi de haz. Tot restul e o semidemenţă cu tîlc, unde se poate discuta despre „bonzai gigantici“, „caligrafi analfabeţi“, rivalitate iudeo-chineză sau o gazetă ca Imperiul celestial al cunoaşterii benevole, şi unde se poate răspunde la orice chestiune cu un categoric „da şi nu“.