De cînd îmi folosesc telefonul mobil doar în caz de pericol extrem, calamităţi naturale sau cînd vreau să dau de fiică-mea, am început să primesc scrisori. Cele mai multe, desigur, prin poşta electronică, dar unele chiar pe hîrtie, ca în secolul trecut. Cînd încerci să renunţi la ceva (vezi paradigma francofonă din blogosferă vivre sans television, sans ordinateur, sans portable, sans frontières, sans amis) lucrurile se compensează cumva, chiar dacă iniţial o iau razna. Aşadar, printre scrisorile (compensatorii) ale săptămînii trecute, a fost una cu atît mai interesantă cu cît am dat de ea de-a dreptul în pagina a doua a revistei Dilema veche. Am citit-o, astfel, nu ca pe o scrisoare personală, ci, fatalmente, ca pe un exerciţiu publicistic şi retoric, un comentariu (binevenit) la un alt exerciţiu, şi el publicistico-retoric. 

Domnul Mihai Idu, vechi cititor al Dilemei..., ale cărui comentarii le-am citit adesea cu plăcere, comentează, în scrisoarea pe care mi-o adresează, un articol al meu de acum cîteva săptămîni, Eleva Dora dintr-a VII-a, în care era vorba despre felul în care citesc adolescenţii, despre ce citesc şi mai ales (întotdeauna mi-a plăcut să fac pe profesoara!) despre ce cred eu că ar trebui ei să citească. E un subiect destul de sensibil (nu doar pentru părinţi), cum am aflat şi din multele mesaje sau comentarii pe care le-am primit între timp. 

Trei chestiuni mi se par semnificative în scrisoarea dlui Mihai Idu. Mai întîi, faptul că, din articolul meu, dl Idu ajunge la concluzia că „fiica mea, Dora“ (un personaj, vă asigur) nu citeşte. Dar personajul pamfletului meu citeşte, dle Idu! Citeşte enorm, uneori prea mult, şi-a făcut chiar o bibliotecă proprie, bate librăriile cu amicii, iar dacă o prinde ploaia pe Calea Victoriei, îi place să se scufunde într-un fotoliu de la etajul Librăriei Kreţulescu şi să... citească. Mi-a monopolizat locul de citit de-acasă, mi-a zeciuit cărţile din bibliotecă, mi-a luat toate volumele de poezie apărute în ultimii ani la Cartea Românească (cu CD cu tot), dar şi ce i-a plăcut din colecţia „Prima dată“ de la ART. Citeşte, dar nu citeşte nimic din ce-i recomand eu. Pentru un medic, asta ar fi ca şi cum copilul lui n-ar lua ibuprofen pentru febră pentru că i l-a prescris el. Am încercat şi invers: lasă asta pentru mai tîrziu, pe asta n-o s-o guşti acum, ce-ţi trebuie ţie acum Viaţa amoroasă de Zeruya Shalev sau Junkie de Burroughs, ce Trilogie trandafirie vrei tu acum, cînd anul trecut citeai Harry Potter?! N-a mers nici aşa, nu merge nici una dintre prescripţiile sau interdicţiile pe care le imaginez cu un singur scop: să o ajut să-şi facă o cultură generală armonioasă şi să nu pierd legătura cu ea. Vă amintiţi vorba lui Matei Călinescu din Jurnalul lui M: „Îmi pare rău că Matthew nu va putea citi niciodată Război şi pace“. Cîţi dintre copiii de azi care pot citi Război şi pace mai au chef s-o facă? 

A doua chestiune ţine de tonul personal al articolului meu. V-a plăcut şi mă asiguraţi că veţi rămîne cititor fidel al revistei (y compris al articolelor mele) atîta timp cît „textele vor vorbi despre experienţe personale sau vor desena amplasări subiective în tranşee generale“. Vă interesează strict priza directă, „fragmente de memorie, scrise de persoane vii“. În acest punct, mă tem că sîntem pe poziţii diferite, deşi rubrica mea se referă (mai ales) la biografii, memorii, jurnale. Dacă citiţi de multă vreme Dilema veche, nu se poate să nu fi observat că a existat întotdeauna un echilibru strict între priza directă şi cea indirect-impersonală. Că au existat întotdeauna texte ce exaltau propria experienţă (sau doar o mimau, din spatele unui ego ce nu era biografic, ci retoric şi literar), dar au existat tot atîtea texte de analiză, de sinteză, de reflecţie generală care structurau substanţa şi direcţia revistei. Cînd am început să scriu la Dilema, mai ales în cadrul dosarelor, echilibrul acesta era la fel de important ca „dilema“ pe care o construiau textele. Dar la fel era şi în cazul celor mai multe dintre rubricile specializate. Mai ţineţi minte rubrica economică a dlui Adrian Vasilescu? L-aţi surprins vreodată povestindu-şi aventurile... financiare? Vă amintiţi vreun articol de politică externă al Magdalenei Boiangiu în care să primeze experienţa nemijlocită? În orice revistă cu pretenţii există euri mai pronunţate, care îşi asumă natural eul confesiunii, al experienţei directe, al subiectivităţii semnificative. Dar şi autori care preferă impersonalul studiat, autoritatea informaţiei filtrate şi a demonstraţiei inteligente. Important e echilibrul dintre cele două tonalităţi. Fiţi convins că există şi cititori exasperaţi de etalarea egotistă, de păţaniile zilnice, de importanţa pe care cineva şi-o dă la fiecare frază, de acel eu/al meu/pe mine unul... Iar în jurnale, memorii, autobiografii mai contează (enorm) şi cine anume spune Eu. Ca vechi cititori din epoca predigitală, nici dumneavoastră, nici eu nu avem timp să-i citim pe toţi diletanţii care au descoperit că se scrie mult mai uşor la persoana întîi. 

Cît despre sfatul dvs. de a încerca varianta e-book reader pentru fiica mea cea independentă, cred şi eu că e cea mai nimerită. Nu voi ceda însă prea uşor. Voi aştepta momentul în care, într-o doară, o să-mi pomenească de o prietenă care are deja unul. Apoi, voi trece cu uşurinţă peste curiozitatea ei în cine ştie ce magazin sau tîrg de carte. Abia pe la a treia încercare, voi ridica o sprînceană şi o voi întreba dacă un e-book reader o să-i aducă ceea ce o bibliotecă bine făcută nu i-a adus. Aşa îmi voi folosi mintea cea de pe urmă, pe care am lăsat-o să se odihnească în cazul destulor altor gadget-uri abandonate acum prin casă. Pînă atunci însă, vă asigur că o să-mi iau eu un e-book reader (sau un iPad, mă mai gîndesc) şi fac saltul de una singură. În fond, e singura cale să ţinem pasul cu copiii noştri.