Care-i faza cu premiile literare?

 ● Orizont, nr. 4 (1543), 19 aprilie 2011. 

„A fost nevoie de 23 de ani de premieri cu oprelişti şi presiuni, a fost nevoie de 4 ani de suspendare a «dreptului la premiu» şi de incertitudine cu privire la durata acestei suspendări, a fost nevoie de o explozie istorică trăită de fiecare scriitor în parte şi de o primenire a ierarhiilor Uniunii Scriitorilor, a fost nevoie de entuziasmul începutului şi de dispariţia cenzurii ideologice, a fost nevoie de cărţi scrise încă în vremea cenzurii şi publicate fără «ajutorul» ei, a fost nevoie de concurenţa dintre cărţi şi evenimente, dintre timpul citit şi timpul trăit pentru ca, în fine, premiile Uniunii să aibă valoare exemplară. Acest unic an în care pe talgerele balanţei juriului valoarea tinde să fie maximă şi compromisul tinde să fie minim este 1990... Lista de premii din acel an este cea mai scurtă. Performanţa nu s-a mai repetat. Compromisul îşi face loc încetul cu încetul... Cu excepţia acestui an, singurul din toată istoria Uniunii, cu premii puţine şi riguros alese, greşelile făcute de juriile dinainte continuă“ – scrie Ioana Pârvulescu în cel mai complet şi mai exact eseu dedicat premiilor literare româneşti, capitol cuprins în volumul Prejudecăţi literare (1999). Care au fost premiile acelui 1990 de excepţie? Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu (critică şi istorie literară), Levantul de Mircea Cărtărescu (poezie), Femeia în roşu de Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş (roman), Dan Stanciu cu Imperiul simpatiei şi Ioana Bot cu Eminescu şi lirica românească de azi (debut).

Numărul curent al revistei Orizont publică o primă parte a anchetei „Premiile şi topurile literare: prea multe, prea puţine?“, unde răspund, printre alţii, Ioana Cistelecan, Dan Lungu, Gheorghe Mocuţa, Irina Petraş şi Răzvan Petrescu. Răspunsurile lor sînt cumva înciudate, cinice, previzibile, ceea ce arată că undeva e o problemă cu premiile literare de la noi: necesare, dar compromise de interese, găşti, parti-pris-uri; se acordă prin compensaţie, fiind rezultatul jocurilor şi al calculelor juriilor; n-au relevanţă pentru cititori, sînt bune doar la CV, nu fac presă, n-au notorietate, n-au impact, nici măcar nu se ţin minte. Concluzia de acum un deceniu a Ioanei Pârvulescu este, din păcate, încă actuală, de vreme ce nu există premiu literar românesc care să nu ridice cel puţin un mare semn de întrebare, care să nu conţină o bizarerie, care să nu sfideze bunul simţ critic şi să nu alimenteze diverse speculaţii. Să le trecem în revistă pe cele acordate anul acesta.

Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ – Opera Omnia. Juriul (Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Alexandru Călinescu) a acordat distincţia şaptezecistului Dinu Flămând, deşi pe lista nominalizaţilor se aflau poeţi, obiectiv vorbind, cu o operă mai importantă, precum Ion Mircea sau Vasile Vlad. Dincolo de orice chestiune de gust personal, această opţiune a juriului rămîne profund discutabilă. Fiind vorba de ediţia jubiliară, evenimentul a fost marcat prin publicarea, la Editura Paralela 45, a 19 antologii dedicate poeţilor laureaţi pînă acum. Partea curioasă a acestui lăudabil proiect abia acum vine: volumele nu se vînd decît împreună. Altfel spus, nu poţi cumpăra, după preferinţă, doar Gellu Naum, M. Ivănescu sau Angela Marinescu, trebuie să iei şi Ilie Constantin, Cristian Simionescu etc. Ca-n comerţul de carte comunist.

Premiile Galei Tinerilor Scriitori organizată de Primăria Sectorului 2 din Bucureşti. Juriul (acad. Eugen Simion, Daniel Cristea-Enache şi Paul Cernat). Premiul „Tînărul poet al anului 2010“ i-a revenit Iuliei Militaru pentru volumul, perfect pasabil, Marea Pipeadă, în detrimentul lui Teodor Dună, cu al său de-a viul, volum care a avut parte de o receptare aproape spectaculoasă. Iulia Militaru, de altfel, o autoare practic fără receptare critică, a primit, la fel de gratuit, şi distincţia de „Tînărul scriitor al anului“, făcînd şi mai rizibilă opţiunea juriului, care însă nu s-a oprit aici, ci l-a desemnat pe Alex Goldiş drept „Tînărul critic al anului“ pentru un volum... în manuscris, în condiţiile în care ceilalţi doi nominalizaţi, Anca Haţiegan şi Raluca Dună, concurau cu volume remarcabile şi remarcate, căci deja tipărite, recenzate, votate prin topuri. De ce a acceptat Alex Goldiş un asemenea premiu (poate că meritat, dar, fiind încă nepublicat, prematur, neverificabil, şi chiar ofensator faţă de cele două colege de critică literară) mă depăşeşte. În fine, „Tînărul prozator al anului“ i-a revenit, pe merit, lui Cătălin Pavel pentru Aproape a şaptea parte din lume (recenzat de mine favorabil în Dilema veche nr. 363), dar celelalte două nominalizări ale juriului „l-au ajutat“, căci şi Poemele secretarei de Ştefania Mihalache, şi Irezistibil de Dan Coman sînt romane sub Deadline de Adina Rosetti, de pildă, de departe cel mai bun debut de anul trecut, nenominalizat însă.

Premiile Observator cultural. Juriul (Paul Cernat, Caius Dobrescu, Antonio Patraş, Iulia Popovici şi Carmen Muşat) „a făcut dreptate“ remarcabilului debut al Ralucăi Dună, dar n-a avut curajul să parieze pe o singură carte la categoriile proză şi poezie. Premiile au fost împărţite de prozatorii Gabriela Adameşteanu cu Provizorat – o opţiune cît se poate de previzibilă, dat fiind îndelunga campanie de receptare pozitivă susţinută de revistă – şi de Ovidiu Nimigean cu Rădăcina de bucsau (ambele cărţi nedreptăţite, prin regulament, la Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi, vezi mai jos), şi de poeţii Ion Mureşan cu cartea Alcool şi Radu Vancu – Sebastian în vis. Spun că revista n-a avut curajul să parieze pe o singură carte pentru că, în mod evident, a împăcat şi proza şaizecistă cu miză politică, dar slabă literar, a Gabrielei Adameşteanu, şi proza de mare inventivitate şi savoare narativă a lui Ovidiu Nimigean, iar în cazul poeziei, a răsplătit doi poeţi, ambii foarte buni, maestru şi discipol, un come-back, aşa-zis, optzecist şi un nume titrat din generaţia tînără şi activă. Dacă ai un premiu, de ce să nu oferi, totuşi, întreaga lui glorie unui singur autor sau unei singure cărţi!? Prin natura lor, premiile oricum nu ajung pentru toţi; un premiu n-ar trebui să fie ceva divizibil.

Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi. Juriul (Alexandru Călinescu, Valeriu Gherghel, Emil Brumaru, Codrin Liviu Cuţitaru, Bogdan Creţu şi Doris Mironescu) a premiat romanul lui Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!. „Mă aştept să obţină cel puţin un mare premiu de proză“ – scriam în cronica dedicată acestui roman în Dilema veche nr. 365, aşa că mă bucur să-mi văd predicţia confirmată. Problema vine din faptul că regulamentul prevede ca un scriitor să nu ia premiul decît o singură dată, căci, nu-i aşa, e bine să se dea cîte unul să ajungă la fiecare. Altfel spus, „ajutoare, nu premii“, vorba lui E. Lovinescu. Această regulă stupidă are două consecinţe: dat fiind că autorii premiaţi nu vor mai fi nominalizaţi, indiferent de valoarea romanelor lor, premiul nu va fi acordat, de fapt, niciodată celei mai bune cărţi de proză a anului, iar competiţia va fi, de la an la an, tot mai slabă. Dovadă chiar ediţia de acum cînd romane notabile – precum Provizorat de Gabriela Adameşteanu şi Rădăcina de bucsau de Ovidiu Nimigean – n-au mai fost luate în calcul, lăsînd loc, pe pista nominalizărilor, unor cărţi modeste, precum Ana Maria şi îngerii de Radu Aldulescu sau Camionul bulgar de Dumitru Ţepeneag.

Nominalizări curioase la titlul de proza anului s-au consemnat şi la Premiile Reţeaua literară unde cîştigătorul Marin Mălaicu Hondrari cu Apropierea a concurat – cumva neloial, dar din „vina“ juriului (Crina Bud, Alex Matei, George Neagoe, Gelu Vlaşin şi, din nou, Paul Cernat) – cu Scotch-ul Ioanei Bradea şi cu Nu ştiu cîte zile de Stoian G. Bogdan, două romane nereuşite.

P.S. Pentru a preîntîmpina cine ştie ce procese de intenţie alimentate de acest text, menţionez că n-am făcut şi nici nu mă interesează să fac parte vreodată din juriul vreunui premiu.