„Îi spunem Flannery, o privim ca pe o senioară înțeleaptă, ca pe o sfîntă a literaturii, pregătită pentru revelație în fața unei mașini de scris... OʼConnor este acum la fel de canonică precum William Faulkner sau Eudora Welty. Mai mult decît o mare scriitoare, ea este o personalitate culturală. Ferma unde a locuit e vizitabilă, chipul ei este tipărit pe timbre poștale, un nou volum din corespondența rămasă nepublicată și recentul film documentar despre viața ei sugerează un arc complet, situînd-o în chiar centrul literaturii” – așa începe eseul biografului Paul Elie publicat într-un număr din luna iunie în The New Yorker și intitulat „Cît de rasistă a fost Flannery OʼConnor?”.

Catolică, orfană de tată și ajunsă în cîrje din cauza lupusului, Flannery OʼConnor (1925-1964) a murit la doar 39 de ani, după ce apucase să publice două romane și un volum de povestiri. Necrologul din Times o numea doar „una dintre cele mai promițătoare scriitoare”; între timp, a devenit o legendă, iar cărțile ei – obiecte de cult literar. Acum aflăm, în baza unor scrisori schimbate în studenție cu o prietenă a ei, că a(r fi) fost rasistă: în metroul din Manhattan preferă să se așeze pe scaun între verișoarele ei ca să nu stea lîngă cineva de culoare, iar într-o altă scrisoare își manifestă antipatia față de scriitorul afro-american și activistul pentru drepturile civile James Baldwin („Foarte ignorant, dar foarte vocal. Ne poate spune cum e să fii negru în Harlem, dar el ține să se spună și tot restul… Mi-ar plăcea să-l întîlnesc la New York, dar nu și aici în Georgia. I-am citit o povestire și era foarte bună”).

„Nu e drept să judecăm un scriitor după actele din tinerețe, dar pe măsură ce profilul ei de scriitoare căpăta contur, bigoteria ei persistă în scrisori – făcînd glume și folosind frecvent cuvîntul nigger… Acestea nu sînt doar discuții lejere în scrisori, ele au fost scrise la același pupitru la care și-a scris și proza. Acele remarci nu aparțin trecutului, sau Sudului, sau faptului literar divers; ele aparțin operei scriitoarei și ne arată cum era ea cu adevărat”, afirmă Paul Elie, subliniind faptul că, vreme de o jumătate de secol, moștenitorii, editorii și exegeții ei n-au acordat atenția cuvenită unor astfel de „remarci rasiste” ori le-au găsit justificări. Paul Elie recunoaște însă că, în ciuda unor epitete rasiale strecurate în scrisori, ficțiunea ei abordează problemele de rasă cu mult curaj, portretizîndu-i pe albi fără milă și privindu-i pe negri cu compasiune (fără elemente de apropriere culturală: „Nu pot intra în mintea unui negru”, mărturisea scriitoarea), atrăgîndu-și respectul lui Alice Walker, spre exemplu.

La începutul lunii august, biografa Angela Alaimo OʼDonnell i-a dat o replică dură lui Paul Elie, publicînd în Common Weal Magazine un articol intitulat „«Anularea» lui Flannery OʼConnor?”, articol care se deschide cu menționarea faptului că Universitatea Loyola din Maryland, sub presiunea unei petiții, deja înlăturase inscripția cu numele scriitoarei catolice de pe una dintre săli pe motiv că „nu reflectă valorile iezuite”, gest care a atras un val de indignare, două sute de scriitori, profesori universitari și teologi catolici semnînd o scrisoare de protest: „Cum e posibil ca OʼConnor, catolică devotată, să fie «anulată» de o universitate catolică și, efectiv, de propria ei biserică?”.

A.A. OʼDonnell, autoarea unei cărți intitulate chiar Ambivalența radicală: problema rasei la Flannery OʼConnor, unde încearcă să explice exact resorturile unei scriitoare capabile să scrie deopotrivă parabole antirasiste în ficțiune și scrisori cu gînduri rasiste în corespondența personală, îl acuză pe Elie de „deturnare și apropriere defectuoasă” (Elie folosește preferențial pasaje din propria ei carte), de „confuzie și iresponsabilitate” prin felul în care alege, în mod deliberat, să ignore aspecte ce i-ar fi echilibrat tonul acuzator: „Dovedește lipsă de interes în a înțelege complexitatea unei scriitoare care a fost greu încercată și de schimbările din epocă, și de propria conștiință; o scriitoare care și-a recunoscut în scrisori păcatele, ispășite prin ficțiuni antirasiste ce expun urîțenia și oroarea rasismului oamenilor în mijlocul cărora a trăit și chiar al ei înseși”. Ca persoană albă (de)formată de luptele unei culturi rasiste, conștientă însă de prejudecățile pe care (și) le-a demontat constant în propria literatură, Flannery O’Connor este, de fapt, scriitoarea perfectă pentru vremurile în care trăim, consideră A.A. O’Donnell: „Anularea unei astfel de scriitoare ne arată sărăcirea imaginației, îngustimea minții, inabilitatea noastră de a înțelege complexitatea umană”.

O săptămînă mai tîrziu, Paul Elie i-a răspuns Angelei Alaimo OʼDonnell tot în Common Weal Magazine, reluînd vechile idei și reproducînd același pasaj incriminatoriu al scriitoarei („Sînt integraționistă din principiu și segregaționistă prin gust. Nu-mi plac negrii”), urmat de remarca la adresa lui James Baldwin; pentru ca în cele din urmă să afirme că prozele lui Flannery OʼConnor nu sînt tocmai parabole antirasiste așa cum pretinde A.A. OʼDonnell (ori cum sugera el însuși în precedentul articol). Pe acestea însă le voi analiza eu însumi săptămîna viitoare, întrucît Editura Litera tocmai a retipărit iconicul volum de proză scurtă Greu de găsit un om bun, în traducerea regretatei Antoaneta Ralian.

Pînă atunci însă, iată un citat, relevant pentru acest caz, chiar din James Baldwin: „Cînd scrii ficțiune încerci să afli ceva ce nu știi. Limbajul scrisului te ajută să afli ce nu voiai să știi, ce nu voiai să afli. Ceva te împinge totuși s-o faci”.