Richard Kearney, Despre povești, traducere de Carmen Mușat, Editura Tracus Arte, 2020.

„Pe măsură ce înaintăm în lumea cibernetică a celui de-al treilea mileniu, unde realitatea virtuală și comunicațiile digitale fac legea, descoperim tot mai mulți susținători ai viziunii apocaliptice potrivit căreia am atins nu doar sfîrșitul istoriei, ci chiar și pe acela al poveștii. Această atitudine pesimistă față de noua cultură cibernetică și mediatică este dezbătută deopotrivă de critici de stînga (Benjamin, Barthes, Baudrillard) și de dreapta (Bloom, Steiner, Henri). Concluzia lor e că am intrat în era civilizației simulacrului lipsit de profunzime, care dăunează artei povestirii. Trivializarea intimității și a vieții private, la modă în cultura populară – de la talk-show-urile de televiziune la Chat Rooms de pe Internet –, pare să epuizeze nevoia umană fundamentală de a relata ceva cu sens într-o structură narativă. Ni se spune că nu există nimic acum care să nu poate fi mărturisit imediat unor străini anonimi «de oriunde», cele mai tăinuite sfere ale experienței fiind reductibile la transparență și proximitate maniacală de tip voyeuristic. Narațiunea devine tot mai superficială, mai consumeristă și mai departe de existența concretă... Împotriva acestor profeți ai sfîrșitului lumii, îmi mențin părerea că, departe de a stîrpi narațiunea, noile tehnologii ale imaginației virtuale și digitale ar putea dezvălui noi moduri de a povesti, de neimaginat în culturile tradiționale” (s.m.) – așa își deschide Richard Kearney (n. 1954), filozof irlandez, discipol al lui Ricœur și Levinas, acest eseu despre geneza și funcțiile narațiunii.

Publicat în 2002, eseul conține trei studii de caz (unul literar, Daedalus al lui Joyce, unul psihanalitic, Dora lui Freud, și unul cinematografic, Schindler al lui Spielberg) și trei analize ale unor narațiuni naționale (Roma, Britania și America), toate remarcabile din punctul de vedere al construcției și funcției narative. Atenția mea se oprește însă asupra unui aspect, relevant pentru felul în care poveștile și narațiunea s-au transformat în viețile noastre în această epocă marcată profund de tehnologia digitală și de social media, aspecte pe care Richard Kearney (doar) le intuia și le anticipa în eseul lui de acum două decenii, citînd o serie de teoreticieni între timp morți cu toții.

De-a lungul eseului său, Richard Kearney își manifestă constant încrederea în apariția unor posibilități narative alternative, care vor prelua funcțiile poveștii (mitice, mimetice, cathartice, practice și etice) pe alte căi, în alte medium-uri, prin forme noi de expresie. Numește în trecere programele inteligente care pot crea artificial povești, dar despre elementele narative preluate și modificate de rețelele sociale nu spune nimic pentru că la începutul anilor 2000 acestea încă nu existau. Nici douăzeci de ani mai tîrziu, situația este fundamental alta: existența ne este narată în timp real de rețelele sociale, omniprezente datorită micilor computere la purtător numite telefoane mobile inteligente, care abia ele au condus la „trivializarea intimității și a vieții private” și au modificat radical „nevoia umană fundamentală de a relata ceva cu sens într-o structură narativă”, formele de expresie fiind predominant vizuale și/sau reductive (tweet-ul, emoji-ul, gif-ul, mema, hashtag-ul, story-ul, live-ul ș.cl.). Cît despre funcțiile narațiunilor (mitice, mimetice, cathartice, practice și etice) în social media, și acestea au suferit metamorfoze semnificative.

Pe cînd Kearney scria acest eseu, în Japonia se publicau deja romane pentru telefonul mobil: peste o sută de romane (narațiuni lungi ale căror fraze nu depășeau numărul maxim de caractere ale unui SMS) erau publicate în print, altele doar online. Deep Love de Yoshi (povestea unei escorte feminine care contracta SIDA), primul roman de acest fel, a atins vînzări în print de 2,6 milioane de exemplare, fiind ulterior transformat într-o serie de televiziune, desene manga și film. Dintre cele mai bine vîndute zece romane ale anului 2007 în Japonia, jumătate erau romane de telefon mobil, „cell phone novel” fiind însă un fenomen preponderent asiatic.

Un program de Inteligenţă Artificială, tot japonez, a devenit coautorul unui roman de mici dimensiuni care a trecut de preselecţia Premiului Hoshi Shinichi, primul premiu literar deschis şi aplicanţilor non-umani. Romanul autoreferenţial Ziua în care un computer scrie un roman a fost scris de AI în colaborare cu o echipă de la Future University Hakodate: oamenii au selectat lexicul şi au stabilit structura, dar Inteligența Artificială a „scris” romanul în autonomie. S-a eliminat astfel exclusivitatea factorului organic din imaginaţia literară transformată într-un algoritm de variaţii, iar întrebarea formulată de Kearney devine încă și mai legitimă: „Computerele pot să copieze și să simuleze, dar rămîne valabilă întrebarea dacă pot crea la fel ca imaginația narativă omenească”. Pot crea, dar ce înseamnă la fel? Kearney intuiește răspunsul, iar despre asta în episodul următor, cînd vom aduce în discuție o altă carte de teorie.