● Natalia Semenova, André Delocque, Colecționarul. Povestea lui Serghei Șciukin și a capodoperelor sale pierdute și regăsite, traducere din limba franceză de Silvia Colfescu, Editura Vremea, București, 2019, 264 de pagini, din care 16 de ilustrații. 

Din cînd în cînd, o problemă frămîntă mințile formatorilor de opinie: este compatibilă etica răsăriteană influențată de creștinismul ortodox cu dezvoltarea modernă a societății, cu productivitatea ei economică atît de necesară unui progres satisfăcător de competitiv? Tema e veche și probabil datează încă de dinainte ca Max Weber să o fi conturat așa de precis în a sa Etica protestantă și spiritul capitalismului. Dar am descoperit recent premisele unei reformulări a problemei. Și ele, la rîndul lor, pornesc de la observația că și Estul ortodox ar fi avut parte de propriul „protestantism“, pe care s-a clădit o etică a unui capitalism răsăritean.

S-a întîmplat în Rusia în secolul al XIX-lea, odată cu avîntul celei mai de succes părți a negustorimii – a „cupeților“, cum li s-a spus, într-un mod devenit nouă familiar prin termenul de epocă al „precupeților“. Acești ruși sînt însă tocmai urmașii celor ce s-au opus reformei patriarhului Nikon din secolul al XVII-lea, descendenții schismei din vremea țarului Alexei. Morala lor strictă, predispoziția către munca susținută, solidaritatea lor extinsă de la cea de sectă la cea de castă și breaslă, au constituit – ca și la protestanți – cheia succesului. După 1850, familii de „stiliști“ ruși precum Șciukin, Morozov, Riabușinski, Tretiakov sau Soldatenkov au devenit cel puțin la fel de influente și bogate ca și cele aristocratice. Povestea unei astfel de familii din Kupiecestvo, noua clasă a tîrgoveților ruși liberi, ne-iobagi, este detaliată într-o carte publicată recent și la noi: Colecționarul. Povestea lui Serghei Șciukin și a capodoperelor sale pierdute și regăsite.

Cheia cărții, tăietura ei interpretativă, nu ține neapărat de sociologia religioasă. Aceasta e doar o discuție subsidiară. Volumul se ocupă în principal de descrierea constituirii colecției de tablouri și obiecte de artă a fraților Șciukin și de destinul ulterior al acesteia. Există o similitudine frapantă a contrastelor dintre apariția germenilor morali ai capitalismului pe teren rus-ortodox și apariția pasiunii pentru arta avangardistă pe teren „stilist“. Dar așa a fost. Serghei Șciukin, om de afaceri de succes, a colecționat, pînă la instalarea bolșevicilor, zeci de tablouri de Monet, Renoir, Gauguin, Degas, Matisse, Picasso, Cézanne sau Van Gogh. Era expert în textile și în contracte în lumea alunecoasă a comerțului oriental, dar mergea regulat la Paris, unde își dezvoltase un fler ascuțit pentru pictorii, în special impresioniști, aflați în curs de afirmare și încă subapreciați de cercurile autohtone. Achizițiile lui și ale fraților săi vor constitui – alături de cele ale fraților Tretiakov și ale fraților Morozov – fala muzeelor sovietice. Occidentalii care le-au vizitat ulterior nu își dădeau seama cum de avea URSS așa ceva. Dar explicația e simplă. După venirea comuniștilor, Serghei a plecat din Moscova și și-a lăsat aici tablourile, iar Dimitri, fratele lui, care a rămas în țară pe lîngă comorile sale, a primit permisiunea de a deveni paznic la muzeul pe care l-a construit și l-a umplut de exponate. Ulterior, activiștii culturali au permutat colecțiile, au amestecat tablourile, dar ceea ce a rămas neschimbat, și anume simpla lor existență între granițele țării, a avut același impact constant.

În mic, și la noi există povești similare de la instalarea comunismului la București, cum ar fi cea a muzeului Zambaccian. În acest caz, fondatorul colecției a ajuns la o înțelegere cu statul român așa încît așezămîntul lui să supraviețuiască. Dar pasiunea pentru colectarea operelor de artă are multe expresii. De la capătul celălalt al zonei occidentale, din Lumea Nouă, îmi vin în minte alte exemple. Primul este „Casa Loma“ din Toronto, conacul în stil gotic-european construit de omul de afaceri Henry Pellatt la începutul secolului XX. Chiar dacă nu are colecții de artă comparabile cu cele strînse de cupeții ruși menționați, locuința este, pentru Canada acelei vremi, o operă de artă în sine. Iar al doilea exemplu este cel al muzeului Morgan din New York, constituit în jurul fabuloasei biblioteci private a finanțistului J.P. Morgan, întinse de jur-împrejur pe trei niveluri într-o încăpere cît un naos de catedrală. În timp, colecționarul american i-a adăugat bibliotecii ediții princeps rare, manuscrise literare sau simfonice ale unor autori vestiți, obiecte de artă sumeriene, egiptene sau creștine vechi de mii de ani, tablouri și icoane de mare valoare. Prin Șciukin și Morgan, prin acest gen de preocupare pentru ceea ce e dincolo de strictețea lumii afacerilor, protestantismul occidental și „protestantismul“ rus par să își dea mîna. 

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.