Deniz Otay, Fotocrom Paradis, Editura OhMyGodPoetry, 2020.

OhMyGodPoetry a făcut un salt important în ultima vreme. Dacă din prima serie de cărți nu am reținut decît un titlu, acum putem vorbi despre mai multe volume bune apărute în intervalul 2020-2021.

Cartea lui Deniz Otay e una dintre acestea. Titlul, Fotocrom Paradis, este sinteza poeticii sale, o serie de imagini tulburătoare și contrastante ce se derulează singure, care construiesc nu un „paradis”, ci un organism, un întreg apt. Versurile din poemul de deschidere, „Punct de frontieră”, anunță tema contrastelor ce se adună în sens: „Nu există decît distanțe, / Materia vie e în primul rînd separare, / Apropierea e suprapunere, / Suprapunerea e contaminare”. A te explora din perspective opuse e cea mai bună alegere dacă vrei să știi cu adevărat cine ești. Și care e frumusețea? Că nici după aceea nu știi aproape nimic despre tine. Mai mult, intri în fierbere, sari dintr-o parte în alta, deriva fiind cumva sinusoida care te asigură că ești încă în viață. Dar această, s-o numim, filosofie își are corespondența în realitatea concretă. De exemplu, distanțele nu sînt doar spirituale, ci și fizice.

Din prima secțiune a cărții rețin în primul rînd poemele: „Uneori”, „Alteori” (mai există un al doilea „Alteori”, dar acela nu m-a convins) și „The Separation”. Citez din ultimul: „Eu și prietenul practicăm asta / ca-ntr-o rugăciune new age, / ne ridicăm din iarbă copleșiți de insighturile după-amiezii, / mergem spre casă / leșinați de fericire aerată. / Azi, mai mult ca oricînd, / încărcați și cu tristețe / fiindcă ce e puterea / dacă nu ai și tristesse / adică dacă nu ești adevărat”. Așadar, forța și adevărul despre propria ființă sînt posibile doar prin asimilarea contrariului unui „eu” în confort propriu. Versuri foarte bune, ce întăresc și justifică ce am spus adineauri, găsim în „Metafizica distracției”: „așa ar fi în orice alt loc / sau cu oricare alt băiat / sau în parcuri sau în vise / în care mă pregătesc pentru dimineață / pentru ceva care rupe subtil ritmul confortului, / ritmul de siguranță”. În prima secțiune figurează și alte poeme bune, cum ar fi „Conversațiile”, „Dark speech” și „Originea complexelor”.

A doua parte a cărții, „Spre zona liberă”, e un grupaj eteroclit, din unele puncte de vedere, dar tot la fel de convingător ca și primul. Dacă în „Melancolie și celebrări” exista o idee bine conturată și condusă prin aproape toate poemele, această a doua secțiune este alcătuită din momente și stări. Autoarea pare să ne dea cheia de lectură a acestei părți din carte printr-un citat din H. Bergson: „În labirintul actelor, stărilor și facultăților spiritului, nu trebuie să abandonăm niciodată firul director pe care ni-l furnizează biologia”. În astfel de stări și clipe, poeta se expune, își mărturisește în limbaj conotativ plăcerile trupului: „Au fost și zile în care am existat / doar pentru corp. / Nu doar prin corp, ci pentru el, / pentru delectarea lui hedonistică” („Mood: litoral”). Marea e erotica în sine, ești liber într-un fel aparte. Simțurile se amplifică la maximum. Deniz Otay scrie despre libertate în mai multe moduri, trece uneori prin filtrul științelor exacte splendoarea unor momente trăite. Împlinirile vin uneori din gesturi simple care produc impact emoțional. Un sejur pe hartă însoțit de un altul concret conturează un mod de viață. Restricții nu există în afara celor autoimpuse, dar nu din inhibiții, ci din calcule aproape pragmatice. Toată această parte a cărții e una a ipostazelor. Unele insolite, altele banale, dar revigorate prin puterea scrisului său. Nu mai există granițe între realitate exterioară, autobiografie și ficțiune. Trecută printr-un filtru digital, viața capătă și mai multe aspecte și forme: „Cine se strecoară în vis / dintr-o civilizație evoluată / care se află aici, printre noi. / Ei trăiesc milioane de ani, cuprinși în datele științei de pe altă hartă / mult mai rapizi ca să îi poată percepe / capacitatea de viață primitivă – / o hologramă. / Uneori cineva păcălește codul digital printr-o fantă („Automatizată, iubirea”). De aici vine adevărata libertate, din spargerea codului, prin evadarea prin fanta deschisă a unei rețele care, cu cît te ademenește și te „ajută” mai mult, te face sclavul ei.

Acestui volum i-aș putea reproșa unele redundanțe, unele versuri care ar putea lipsi, un surplus de retorică, dar, per total, cartea lui Deniz Otay, Fotocrom Paradis, este una dintre cele mai bune ale unei generații ce abia se înfiripă, dar care își arată din plin potențialul.

Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.