Conchistadorii prin ochii aztecilor. Antologie de texte indigene, ediţie îngrijită de Miguel Leon-Porti­lla, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Corint, 2019.

Conchistadorului Francisco Pizzaro, ajuns la Cajamarca pe 15 noiembrie 1532 însoţit de mai puţin de 200 de soldaţi spanioli, i-a trebuit o jumătate de oră pentru a înfrînge armata de 80.000 de incaşi a lui Atahualpa, într-o ambuscadă în care nici un soldat spaniol nu şi‑a pierdut viaţa. Un deceniu mai devreme însă, pe 13 august 1521, asediul iniţiat de conchistadorul Hernando Cortés asupra Tenochtitlánului, metropola aztecă, se încheia abia după 80 de zile de lupte crîncene în care au murit peste 270.000 de indigeni luptînd cu ciomege, suliţe, lănci, arcuri şi săgeţi împotriva tunurilor, brigantinelor şi archebuzelor spaniole. Această diferenţă majoră în felul în care au căzut imperiile aztec şi incaş în confruntarea lor cu conchistadorii arată o desfăşurare a evenimentelor istorice mai complexă decît, poate, ne-am fi imaginat. De aceea, pe lîngă faimoasele istorii scrise de Bernal Diaz del Castillo sau, mai tîrziu, de William H. Prescott, cronicile indigenilor vin să compleze unul dintre cele mai impresionante momente din istoria umanităţii: Conchista asupra continentului cunoscut astăzi sub numele de America Latină.

Cartea de faţă adună o selecţie semnificativă, deopotrivă documentar şi literar, din relatările indigene, scrise în limba nahuatl, datînd din primii ani de după căderea capitalei aztece. Codex Florentinus, principala scriere indigenă, Historia de Tlaxcala, Cronica Mexicana, Codez Ramírez, Codez Aubin plus multe cîntece de jale şi cîteva jalbe în care urmaşii lui Montezuma se plîngeau regelui Filip al II-lea al Spaniei de abuzurile judecătorilor şi guvernatorilor săi. Relatările încep cu cîţiva ani înainte de sosirea spaniolilor (consemnînd semnele prevestitoare, nimic altceva decît manifestări astrale încă misterioase: traseul unei comete, o ploaie de meteoriţi ş.a.) şi se termină după cucerirea cetăţii, cînd epidemia de variolă s-a extins ca o replică a războiului, făcînd ravagii mai bine de două luni. Preoţi şi cărturari nativi, dar şi mulţi autori anonimi, supravieţuitori ai epidemiei, persecuţiilor şi omorurilor ce au urmat ultimei bătălii, au lăsat astfel consemnată perspectiva învinşilor: de la uimirea întîlnirii cu o civilizaţie superioară, prin neputinţa confruntării şi nedumerirea de a se vedea masacraţi, pînă la traiul sub talpa învingătorilor.

Chiar dacă aceste relatări indigene acoperă o perioadă relativ scurtă de timp, cei doi ani trecuţi de la debarcare (22 aprilie 1519) pînă la cucerire (13 august 1521), ele dau măsura deopotrivă a extraordinarei întîlniri şi a dramatismului confruntării dintre cele două imperii, două culturi şi civilizaţii, de vîrste diferite, dar ambele aflate la apogeu. Ciocnirea nu este doar armată, ci, mai ales, morală şi religioasă. Rareori istoria a consemnat uluirea indigenilor în faţa civilizaţiei cu mai multă candoare. Un imperiu aztec crescut şi întărit prin războaie tribale de mare cruzime şi pe sacrificii umane se arată dintr-odată deopotrivă fascinat, înfricoşat şi neputincios în faţa unor semeni cu „trupurile acoperite de li se văd numai feţele cu pielea albă ca făcută din var“ pe care-i percep ca pe zei coborîţi din cer. Întîlnirea dintre cele două rase, culturi şi civilizaţii este înduioşătoare şi dă o notă cu atît mai teribilă Conchistei: pentru azteci, corăbiile spaniolilor sînt nişte „turnuri ce plutesc pe valurile mării“, ogarii sînt „pătaţi ca leoparzii“, iar mastifii – „mici lei“ (cînd spaniolii au întîlnit pentru prima dată o turmă de lame le-au spus „micuţele cămile“), iar cînd văd pentru prima dată caii îi descriu ca pe nişte „cerbi înalţi pînă la acoperişul casei“ – iată descrierea completă a cailor: „Aceste animale sînt gătite cu mulţi clopoţei mici. Cînd galopează, clopoţeii fac un zgomot puternic, iar «cerbii» fornăie şi asudă foarte mult, sudoarea li se scurge în şiroaie de pe trupuri. Spuma de pe botul lor cade pe pămînt, se revarsă în picături groase. Fac mult zgomot cînd fug, se aude mare zarvă, ca şi cînd ar ploua cu pietre pe pămînt. Şi acolo unde şi-au lăsat urmele copitelor, pămîntul este plin de găuri şi cicatrice, se deschide întotdeauna cînd îl ating copitele lor.“ Aztecii nu cunoşteau fierul („zeii umblă îmbrăcaţi şi încălţaţi în fier“) şi nici praful de puşcă („armele lor care aruncă scîntei şi o ploaie de foc“), dar nici uimirea spaniolilor nu este mai prejos la vederea unui imperiu atît de bine organizat şi a cărui metropolă, Tenochtitlán, număra zeci de clădiri şi peste un sfert de milion de locuitori ce vorbeau limbi diferite.

Aztecii credeau că zeul Quetzalcoatl s-a întors de pe mare ca să-şi ia în primire Imperiul şi Cetatea, aşa cum promiteau tradiţia şi cronicile. Confruntat cu o rasă superioară, regele Montezuma i-a primit pe spaniolii cu părul tuns şi bărbi lungi nu doar ca pe niște oaspeţi, ci ca pe zeii cărora era onorat să le ofere tronul. Naiv, supus şi fricos – de fapt, extrem de credincios şi de umil –, Montezuma considera că el doar „ţinuse locul“ zeului absent. Episodul întîmpinării, cînd regele aztec îşi trimite solii cu podoabe, cu flori şi fructe, cu tortillas şi ouă de găinuşe, este de o mare delicateţe, aşa cum testarea puterii spaniolilor prin trimiterea unor magicieni să le facă vrăji este cît se poate de înduioşătoare („O, stăpîne, nu ne putem pune cu ei, noi sîntem nişte nimicuri!“). Prima întîlnire dintre Montezuma şi Hernando Cortés, emoţionantă prin sugestia revelaţiei divine, dă măsura confruntării celor două perspective religioase asupra lumii, dintre care una va trebui să dispară. Însă, spre deosebire de regele incaş Atahualpa, creştinat şi condamnat de conchistadori la moarte prin strangulare în urma unui proces înscenat cu mai multe capete de acuzare false (ştire care l-a indignat pe regele Filip al II-lea), nu se ştie exact cum a murit Montezuma.

Un aspect foarte interesat este faptul că spaniolii şi aztecii puteau comunica cu ajutorul unei indigene pe nume La Malinche şi al unui spaniol pe nume Jeronimo de Aguilar. La Malinche era o femeie băştinaşă care vorbea nahuatl şi aztecă şi care se alăturase de bunăvoie spaniolilor (aceştia îi spuneau Doña Marina), slujindu-i cu devotament ca interpretă pe toată perioada Conchistei. Aguilar era un corăbier care naufragise în Yucatan în 1511, ajuns prizonierul nativilor şi răscumpărat de Cortés opt ani mai tîrziu, cînd deja învăţase limba mayaşilor. Actul traducerii se desfăşura astfel: La Malinche tălmăcea din nahuatl, limba solilor azteci, în mayaşă pentru Aguilar care, la rîndul său, traducea din mayaşă în spaniolă pentru conchistadori. (Conform lui William H. Prescott, cînd capelanul dominican al lui Francisco Pizzaro i-a vorbit lui Atahualpa despre Sfînta Trinitate, crucificare, înviere şi mîntuire, despre apostoli şi Papă, se pare că interpretul indigen, lipsindu-i noţiunile religioase, a făcut o traducere aproximativă care l-a lăsat confuz pe regele incaş.)

Cronicile capătă dramatismul marilor poeme epice atunci cînd descriu marşurile şi confruntările armate dintre azteci şi spaniolii cărora li se alăturaseră tlaxcaltecii, indigenii asupriţi de azteci: masacrul de la Cholula (unde chilultecii află cu stupoare că zeul spaniolilor este mai puternic decît zeul lor), ambuscada nocturnă de la Tlacopan cînd spaniolii şi-au pierdut trei sferturi din armată, masacrul de la Canalul Toltecilor, sacrificiile celor 53 de prizonieri spanioli de la Yacacolco („aztecii au aşezat capetele spaniolilor şi ale cailor în şiruri pe ţepuşe în aşa fel încît feţele să fie întoarse spre soare“) şi, în fine, asediul prelungit asupra Tenochtitlánului („singura hrană erau şopîrlele, rîndunelele, cocenii de porumb şi ierburile sărate de pe lac; oamenii mîncau şi nuferi, mîncau şi cele mai amare ierburi, ba chiar şi pămînt“).

Cronicile indigenilor mexicani alcătuiesc o mărturie impresionantă şi, cumva, plină de învăţăminte. În vasta alcătuire şi posibila expansiune a Universului, omenirea de azi este un posibil Imperiu Aztec.