În nr. 373, din 7-13 aprilie 2011, al Dilemei vechi îmi povesteam dulcea aventură de la Librăria „Okian“ din Braşov, Strada Mureşenilor nr. 1. Un loc unde săptămînal, ba uneori aproape zilnic, se întîmplă cîte o ispravă culturală: lansări de carte, expoziţii, audiţii, conferinţe, ateliere ş.a. Totul, cu o invidiabilă cuprindere alchimică de contrarii etice, estetice, religioase, politice, etnice, profesionale. Spre lauda gazdelor, invitaţii vin echilibrat dinspre toate zările politico-literare, stînga şi dreapta, valahi, moldoveni şi ardeleni, poliromi şi humanitaşi, (greco)catolici şi ortodocşi. Deopotrivă, să zicem, Caius Dobrescu şi Andrei Bodiu, dar şi Ioana Pârvulescu ori Sorin Lavric. Într-o sală ce poate adăposti şi două sute de persoane, eşti poftit să vorbeşti un ceas despre ce ţi-e drag, avînd, cum mi s-a întîmplat şi acum, norocul unui public avizat, serios şi intens participativ, între 14 şi 70 de ani, gata să rîdă sau să se încrunte, fără ezitare.

Librăria „Okian“ aparţine firmei Prems Librexim SRL, distribuitorul exclusiv al lui Pearson-Longman în România. I-am reîntîlnit cu mare plăcere, după un an, pe Emil Benga (patronul care, între timp, nu doar că a inaugurat şantierul unui mare depozit de carte, dar şi-a mai înscris o nepoţică la blazonul de bunic), pe Florin Ifrim, sufletul librăriei (vegetarian de un calm imperturbabil, ins pasionat, între altele, de chestii bizare, precum mistica iudaică) şi pe părintele Cristian Muntean, realizatorul unei cunoscute emisiuni TV braşovene, om de-o exemplară deschidere ecumenică, atoateînţelegător şi pedagogic pliabil pe cele mai năstruşnice atitudini ale interlocutorului (zău că ştiu ce spun) şi care a editat recent Glasul credinţei, o culegere de „cuvîntări apologetice pentru întărirea credinţei în Dumnezeu“ ale episcopului Vasile Coman, omilii rostite în 1948 la Biserica „Sfînta Adormire“ din Braşov-Cetate.

Nu am, fireşte, de gînd să reiau ce am scris aici anul trecut. Dacă revin, este graţie volumului Străzi, case, oameni din Braşov, de Steluţa Pestrea Suciu (Editura Foton, 2011). Autoarea este o doamnă admirabil împătimită de istoria acestui oraş cosmopolit, preocupată în egală măsură de monumente, toponimie, cazuistică şi varietate etnică, de literatură, medicină şi teatru, situată în bună vecinătate cu cărţile Victoriei Dragu Dimitriu despre trecute vieţi de doamne şi domni din Bucureştii interbelici.

Mi-am dat seama cu vinovăţie că, pentru mine – care am fost în viaţă de peste douăzeci de ori la Sibiu şi doar în trei-patru rînduri la Braşov –, fostul oraş „Stalin“ însemna cu precădere industrie şi negustorie. Saşi, unguri, evrei, Tîmpa, Biserica Neagră, Gazeta Transilvaniei, Liceul „Andrei Şaguna“ (cu tot cu tînărul Cioran, efemer profesor excedat de corvezile meseriei), Ştefan Baciu cu „praful de pe tobă“, apoi „Cerbul de aur“, Ion Ţiriac şi I.A.R. Plus o replică din Anton Pann-ul blagian referitor la Şchei, prezenţa fraţilor Ciurcu, tipografi cunoscuţi de toată ţara, ca şi, în fine, Sânziana Pop, Ioana Pârvulescu, Sandu Muşina şi echipa de la Interval. Altminteri, după cum rezumă autoarea ignoranţa neofiţilor, un „oraş de lemn, piatră şi granit“.

Nu m-am gîndit niciodată la Braşov ca la oraşul unor Andrei Bîrseanu, Sextil Puşcariu, Valeriu Branişte, Octav Şuluţiu, Tiberiu Brediceanu, Max Blecher, Ion Bogdan-Duică, Ion Lapedatu, Horia Petra-Petrescu, Cincinat Pavelescu (şi revista Braşovul literar şi artistic), Eugen Jebeleanu, actorul Mihai Fotino (seniorul), unde locuiau Henriette Yvonne-Stahl şi Ion Vinea, dar şi Domniţa Gherghinescu-Vania (cu, de bună seamă, Blaga ca vizitator). Ştiam că Miruna Runcan a fost secretar literar la teatrul din Braşov, dar nu ştiam că Sică Alexandrescu a lăsat aşa urme adînci în fizionomia scenică a urbei. Din cartea Steluţei Pestrea Suciu am aflat de Ilie Haşeganu, Virgil Oniţiu şi Erwin Wittstock, de Emil Bologa (colecţionarul cu 20.000 de ex libris-uri), Nunuţa Hodoş, Maria Băiulescu şi cazul tragic al patinatoarei Romica Popp (la 13 ani, în 1932, locul întîi la patinaj juniori, campioana României din 1938 în 1940, pentru ca apoi să i se amputeze un picior în urma unui accident pe munte), de soarta cruntă a saşilor după 1944, ca şi de naţionalizările grotesc-dezastruoase, de posibila echivalenţă „Capşa“ – „Coroana“, de Gavrilă Pop (tatăl celei care ne-a delectat cîndva cu Serenadă la trompetă) şi Tribuna braşoveană, de Carol Herman, „grădinarul şef“ al oraşului la început de secol XX, ca şi de faptul că negustorilor români li s-a permis numai foarte tîrziu prezenţa în incinta cetăţii. Acolo unde firmele sunau invariabil „La Vienner Chic“, „Meinl“, „Gabel“, „Orendi“, „Kovacs“ ş.a.m.d.

„Stabilirea evreilor la Braşov a contribuit la dezvoltarea economică, socială şi culturală a oraşului, cei mai apreciaţi fiind nu doar medicii (ca Ion Hershcovits), fotografii (ca Leopold Adler) şi negustorii (ca Schossberg Baruch), ci şi croitorii, bijutierii, blănarii şi ceasornicarii. „După 1848, familiile evreieşti se vor instala în special pe Strada Castelului, Strada Poarta Şchei, Strada Cerbului şi în cartierul Blumăna.“

Tot citind despre străzi numite „Şirul Florilor“, „Uliţa Căldărarilor“ (ulterior „Republicii“) şi „Uliţa Argintarilor“, despre „Tîrgul Poamelor“, „Tîrgul Boilor“ şi „Tîrgul Cailor“, despre „Podul bătuşilor“ (asta vine de la cizme) şi multe altele asemenea, mi-am promis să cutreier Braşovul măcar precum Sibiul, căci de Bucureşti nu mă las decît mort.

Unde mai pui că tot aici am dat de un savuros crîmpei din amintirile lui Ştefan Baciu. Despre Cioran, plictisit profesor de filozofie la (oroare!) liceu. Locuia cu chirie într-o cameră „cu un minimum de mobilă: pat, dulap, masă, două scaune, ferestrele care dădeau spre grădină, iar în colţ o sobă mare, care iarna se încălzea cu buşteni groşi“. Buşteni pe care, odată, memorialistul i-a văzut frumos aliniaţi pe masa de lucru a domnului profesor, cel care pe atunci tocmai îşi vărsa veninul în Schimbarea la faţă a României. Ei bine, aşa avea să afle că „deseori acesta era tentat să citească lemnele şi să arunce cărţile pe foc. Spunînd acestea, mi-a arătat cîţiva buşteni cu adevărat remarcabili, cu cercuri de-o mare frumuseţe“.

Pe scurt, cărţi plăcute şi folositoare, care-ţi mai umilesc oleacă narcisismul regăţean. 

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.