● Robert Șerban, Tehnici de camuflaj, Editura Tracus Arte, 2018. 

Poezia lui Robert Șerban este, în aparență, una deschisă, directă, ușor digerabilă. Spun în aparență pentru că, în realitate, acest tip de scriitură ascunde „în transparența“ sa semantica bine articulată a unei dimensiuni profund dramatice. Cuvintele simple, construcțiile aerisite dovedesc abilitatea scriitorului de a trasa perimetrul unei lumi în care sensurile existențiale și cele morale pot coabita degajate.

Tehnici de camuflaj este o astfel de carte. Dimensiunea ludică constituie stratul de suprafață al poemelor de aici. Trebuie precizată următoarea nuanță. Ludicul își trage esența din miniatural. Lucrurile sînt percepute parcă de un copil ce se învață cu lumea. Simplitatea lor ascunde însă o viziune tragică asupra existenței: „sînt atîtea și atîtea / tehnici de camuflaj / dar cea mai bună / tot dragostea pentru aproapele / se dovedește a fi“. Robert Șerban își reprimă orice formă de patetism, chiar și atunci cînd tematica și tensiunea unui text i-ar putea îngădui o deraiere de la starea de echilibru. Rămîne cumva egal cu sine, mai ales atunci cînd introduce în textele sale mici personaje inocente, cum am mai spus. Ele țin pe rînd locul instanței lirice sau conturează împreună un scenariu. Multe poezii explorează ideea de divinitate, dar dintr-o perspectivă insolită. Și aici ingenuitatea se simte la nivelul percepției. Dumnezeu stă cu mîna întinsă, dar nu se știe dacă dă sau dacă primește ceva („Locul în care ești“), Dumnezeu este copil pentru că trimite un fulger către un om ca și cum ar dirija o mașinuță teleghidată („Jucăria“). Dar cel mai bun poem din această serie îmi pare „Și legea morală“: „am acoperit repede cu palma / un pahar / și am prins înăuntru o muscă […] / nu mă cred -Dumnezeu nici măcar în joacă / însă dac-aș deschide degetele / aș deschide cerul“.

Robert Șerban știe cum să abordeze temele mari fără a aluneca în convențional și în clișeu. Datorită „camuflajului“ de care dispune, lumea este bună și senină, iar frumusețea nu poate fi contrabalansată prin nimic. Este vorba despre ambiguitatea transparenței, care permite corpurilor să fie văzute, dar care le și deformează într-o măsură abia vizibilă. Tot așa, în poezia lui Robert Șerban realitățile sînt livrate ușor modificate sau, dimpotrivă, prin blurarea lor se ajunge la adevărata esență. Această a doua variantă este valabilă pentru majoritatea poemelor din carte. Același lucru este valabil și pentru textele-amintiri, în general mai lungi decît celelalte din cauză că trebuie să susțină o narațiune. Este cazul poemului „Telefonul cu manivelă“, o rememorare a unor întîmplări din copilăria mică. Deși nu lipsesc simbolurile perioadei comuniste, poemul nu degajă nici o apăsare. Copilul vede în orice lucru – oricît de sinistru ar fi – o jucărie.

Există și texte ce vizează poezia însăși. Dar acest lucru nu ține de autoscopie sau autoreferențialitate decît într-un mod indirect: „sînt poeți din care / odată cu vîrsta / poezia începe să tragă / ca dintr-o perfuzie / iar în vreme ce se golesc / și se strîng în ei / ca fructele uitate în soare / poezia lor se face dură / se oțelește / iar cu fiecare cuvînt lipsă / cu fiecare vers dispărut / cu fiecare strofă chiuretată / e mai tăioasă și mai grea / tot mai tăioasă și tot mai grea / mai ucigătoare decît bătrînețea“ („Bătrînii poeți“). Acest poem este simptomatic pentru partea gravă a cărții. Îmbătrînirea apare ca un proces de alchimizare a amănuntelor ce compun viața. Din acest motiv, poezia începe să fie contragere, esențializare odată cu debarasarea de surplus. Așa sînt și textele lui Robert Șerban, care, aflat la deplina maturitate artistică, alege să scrie cît mai concis, lăsînd la o parte ceea ce nu este neapărat necesar poeziei sale. Asumîndu-și cu abilitate jocul dintre aparență și esență, dintre opacitate/ambiguitate și transparență, dintre gravitate și ludic, dintre experiență și ingenuitate, Robert Șerban reușește să transmită prin lirica sa emoția autentică. Tehnici de camuflaj este una dintre cele mai bune cărți ale autorului. 

Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: My murderer’s chant and other poems (2006-2016), translated by Ioana Miron, Editura Vinea, 2017.