● Elena Ferrante, Zilele abandonului, traducere de Cerasela Barbone, 2018. 

Al doilea roman al Elenei Ferrante (publicat în Italia în 2002) este și cel mai violent în relația cu limbajul și cu instaurarea a ceea ce Hélène Cixous numea écriture féminine (înscrierea/marcarea „feminității“ în text). Nici nu e de mirare, dat fiind că tema romanului este disoluția eului în urma unei drame aparent banale, adică destrămarea unei căsnicii.

Olga, naratoarea lui Ferrante, o scriitoare de 38 de ani, mamă a doi copii mici și stăpînă a unui ciobănesc german cam bleg, dar cu nume impozant, Otto, coboară în Iadul unei psihoze cauzate de plecarea soțului. Cele 200 de pagini ale romanului formează jurnalul unei dezintegrări psihice și fizice care implică și o teribilă renegociere a relației cu lumea obiect, subteme ce amintesc izbitor de cîteva dintre romanele de aceeași factură ale Zeruyei Shalev. Dacă scriitoarea israeliană (de formație psiholog) preferă o analiză crudă a evoluției psihice a personajelor, Ferrante (o cititoare împătimită a clasicilor greci, în special a triadei tragedienilor antici) preferă o abordare dramatică a temei, urmărind, cel puțin în acest roman, foarte limpede o acumulare rapidă a tensiunii, o eliberare violentă a ei într-un episod climactic excelent (o noapte și o zi a abandonului), pentru ca, post-catharsis, personajul ei purificat să încerce și să reușească o recoagulare a eului.

Primul efect al abandonului declanșator (relatat calm și rece: „Într-o zi de aprilie, imediat după prînz, soțul meu m a anunțat că vrea să mă părăsească“) e pierderea abruptă a limbajului-mască, a relației lingvistice cu lumea, a posibilității de a negocia. Așa cum personajul matur al lui Ferrante din tetralogia napolitană redevine în momentele de tensiune copilul crescut în cartierul mărginaș și violent, iar acest regres se manifestă întotdeauna prin căderea în dialect, Olga trece printr-un ecorșeu lingvistic, ajungînd să pipăie lumea cu materia crudă a vulgarității. E mai mult aici decît o portretizare a unei femei rănite, care suferă și nu o face în tăcere, ci totul trebuie citit în două chei: cea regresivă (o manifestare asumat-teatrală a durerii, pliată pe ethos-ul teatrului antic) și cea proiectivă (cartea-laborator pentru pînza amplă a tetralogiei). Citită prin primul filtru, dezintegrarea violentă a Olgăi se integrează perfect la nivel expresiv în cea a unor personaje feminine tragice din teatrul antic. Prin cel de-al doilea, prezența unui personaj-trigger fantomatic (vecina din copilărie, femeia înșelată care decade pînă la dezintegrarea absolută, adică la suicid) pregătește scena unor asemenea desfășurări de forțe din tetralogie (ar putea fi citită întreaga tetralogie ca o desfășurare dramatică a unei piese de teatru fantasmatic?), unde personajele mature întîlnite în copilărie revin obsesiv, bîntuie maturitatea naratoarei, ancorînd-o într-un limb psihic din care nu se poate evada.

De altfel, toate marile teme predilecte ale scriitoarei italiene se găsesc în Zilele abandonului: relația ambiguă, un-canny, a femeii cu fetița care se găsește ascunsă în trupul ei matur, relația la fel de ambiguă, de multe ori teribil de dură, a mamei cu propriii copii, lupta sîngeroasă a femeii părăsite de a se recompune și de a funcționa în societate, funcționalitate obținută de multe ori prin deformare, prin adaptarea mutilantă la spațiul strîmt al „fecioarei de fier“ în care societatea (de multe ori alte femei) o obligă să își facă loc. „Corpul psihic“ al femeii, sfîșiat de cele patru cămile care pleacă în direcții diferite, se recoagulează printr-o purificare masochistă, se recompune și renaște, proces pe care Ferrante, fără s-o spună, îl vede ca pe una dintre minunile vieții. Foarte bună traducerea Ceraselei Barbone. 

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Copilăria lui Kaspar Hauser, Polirom, 2017.