Éric Fottorino, Dezmierdare de catifea, traducere din limba franceză şi note de Marie-Jeanne Vasiloiu, Colecţia „Fiction Connection“, Editura Trei, 2010.

În 2004, cînd a publicat această carte, Éric Fottorino nu era încă directorul cotidianului Le Monde. Prin urmare, putem privi cu ochi destul de încrezători cronicile favorabile şi premiul literar cu care romanul a fost salutat la vremea respectivă.

S-a vorbit atunci despre autor ca despre „un Simenon al tulburărilor de identitate“ – o afirmaţie frumoasă şi corectă, pe măsura unei proze de o simplitate bizară, cu austerităţi perverse sau condensări de aforism, întreţinînd o curăţenie necurată, o tensiune surdă, o latenţă a crizei subterane.

Protagonistul e, bineînţeles, un solitar. Conduce o firmă de asigurări, dar o face cu inimă bună şi cu compasiune în suflet. Pe scurt, e un sufletist onest şi depresat – un sufletrist. Cuminţenia frazelor care îl povestesc are însă ceva suspect. Un soi de căldură îngheţată, împietrită – parcă a doliului, parcă a nebuniei. Sau, pur şi simplu, a unei taine grele, care se refuză încă mărturisirii. Probabil că şi lui Fottorino i-a fost greu să aleagă, aşa încît a împăcat toate cele trei variante, în beneficiul unei proze ce te obligă la o lectură cu ochii larg deschişi, atent să nu ratezi cumva amănuntul esenţial. Startul e halucinant: „Doliul meu a început, cu adevărat, în timp ce cumpăram legume, cu un cărucior de copil, menit să-mi cruţe şalele“. Apoi, povestea propriu-zisă e una de iubire părintească perfect imprevizibilă, unde tatăl practică – iniţial disperat, ulterior fericit – travestiul matern. Iar finalul e sec, poliţist-predicativ.

Totul – mult mai bun şi din cu totul „alt film“ decît ţi-o sugerează nefericitul titlu sub care a fost tradus în româneşte acest roman.