Scriam aici joia trecută despre efectul năucitor pe care l-a avut (şi) asupra mea filmul lui Radu Muntean – Marţi, după Crăciun. Mai precis, despre partitura lui Mimi Brănescu şi extraordinara încărcătură de semnificaţii a tăcerilor sale. Scenariul este tulburător şi fără fisură, tocmai prin stimularea demenţială a non-verbalului. Adevăratul aflux lexical, semantic al textului se desfăşoară invizibil şi inaudibil, propriu-zis în mintea spectatorilor. Privitorul trebuie să-şi croiască singur textura şi să-şi rostească în gînd tot acel amestec devastator de vinovăţie şi jubilaţie, de febricitare într-o parte, abulie şi plictis în cealaltă, cu uluirea în faţa ispitei de neînvins, conştiinţa eşecului afectiv, agasările conjugale, acreala paternă şi stînjeneala filială (Victor Rebengiuc e de-a dreptul gigantic în nimicul ruginit pe care-l reprezintă), odată cu spulberarea confortului domestic şi surprizele provocatoare ale noului triumf. 

Răstignit între două feminităţi complementare şi egal justificate, bărbatul este livrat, la început stuporii culpabile, apoi revoltei virile, dar şi apatiei resemnate, apoi iarăşi impulsurilor de frondă, perfect legitime fiind deopotrivă furia soţiei şi reticenţele iubitei, ca şi ezitările soţului, fervorile neojuvenile ale amantului ş.a.m.d. 

Pentru că totul este indecidabil, hărţuitor şi amuţitor aici. Oricînd este trăit cu intensitate şi înverşunare hipnotică, adulterul reconfirmă definiţia hegeliană a tragicului: fiecare dintre forţele angajate în conflict are partea ei de dreptate. Or, ce este în chip frenetic magnetizant în miezul triunghiului Mirela Oprişor – Mimi Brănescu – Maria Popistaşu e tocmai egalitatea de şanse şi neşanse, de motivaţii, pretexte culpabilizante şi decizii bicefale. (Un triunghi pe care n-am cum să nu-l aplic mental pe situaţia lui Pavel Anicet, prins în hăţişurile dintre Una şi Ghighi, iubindu-le la fel de intens, dar pentru alte raţiuni, pe fiecare, din romanul lui Mircea Eliade Întoarcerea din rai, reiterînd chiar biografic situarea autorului între Sorana Ţopa şi Nina Mareş.) „Viaţă, frate!“ – a exclamat, după lungile minute de aplauze de la sfîrşitul filmului, un tînăr din preajma noastră. Exact formula asta am auzit-o ieşind de la una dintre piesele lui Mimi Brănescu de la Teatrul ACT, regizată de Alexandru Dabija. Vîrsta publicului? Majoritar 25-40, cu destui teenagers şi cîţiva cincagenari. Numai că atunci-acolo, opinia s-a scindat, alţi tineri mustăcind la aducerea cotidianului opărit pe scenă şi preferînd katharsis-ul dinspre fantazare şi evazionism (cineva chiar a citat Maestrul şi Margareta). 

Mă rog, gusturi şi opţiuni. 

Ce nu poate nega nimeni este performanţa superbă a scenariului (Radu Muntean, Răzvan Rădulescu, Alexandru Baciu) şi a trioului actoricesc. Ca şi pofta noastră de-a ne înfrupta din feliile de viaţă ca dintr-un fruct proaspăt. (Să zic şi oprit!?) 

Adică aşa cum este sclipitorul Carnet intim, 1913-1918, De pe o zi pe alta, traducerea jurnalului Arabellei Yarka, Au jour le jour, tipărit în 1937 la Editura Bucovina şi reeditat acum în traducerea Denisei Toma la Editura Compania, cu o prefaţă de Mihai Dim. Sturdza. V-o recomand cu efervescenţă în siajul filmului lui Radu Muntean. 

Imaginaţi-vă un aliaj psiho-sentimental şi diaristic de Regina Maria, Zoe Cămărăşescu, Maria Cantacuzino şi Cella Delavrancea, cu pagini demne de Pe aripile vîntului! Sounds good? 

Feminitate nărăvaşă, sangvină şi sportivă (patima echitaţiei), dinamică, rebelă şi (la o adică) adulterină fără clipire, apetisant frivolă, adorînd bijuteriile, flirtul şi balurile, dar avînd din plin, la rigoare, cultul slujirii (vezi teribila dăruire de sine din anii războiului, cînd e asistentă la Filantropia, după care bate drumurile între Buzău, Bîrlad, Adjud, Huşi, Mărăşeşti, Bacău, pînă la Iaşi, Botoşani, direct pe front, ascultînd aproape senzual bătaia tunurilor!), dansatoare aprigă, care a punctat multe rînduri febrile din cronicile mondene ale lui Claymoor, Arabella Yarka (1888-1953) este boieroaică româno-austriacă. 

Fiica lui Scarlat (Charles) Yarka, 1846-1915, căsătorit cu Maria Prejbeanu, dar care a avut-o ilegitim pe Arabella şi a adoptat-o, dintr-o familie cu trei generali, un prefect senator şi un ofiţer în armata franceză, decorat de Napoleon III, plus rubedenii printre Ferekizi, Lahovary, Cantacuzini, Perieţeni, Slăniceni şi Bibeşti (Martha), Arabella s-a căsătorit cu Citta Davila, nume de referinţă al diplomaţiei valahe (y compris bîrfele şi oprobriul de rigoare), frumos ca un efeb, dar cartofor, oarecum loser – în limbajul crud al zilelor noastre. 

 În peisajul jalonat, inconturnabil, de Castelul Peleş, mai apar Carol I, Regina Elisabeta şi Regina Maria („idolul meu“ – notează Arabella), figuri din familiile Perticari, Golescu, Sturdza, Plagini, imaginea românilor în veci ineducabili, ca nişte coţofene hoaţe, „leneşi, cruzi şi murdari cît cuprinde“ („totul mă atrage spre ţările în care domnesc ordinea, dreptatea, mărinimia, spre ţări în care există bucuria de a trăi!“) şi multe tuşe ce pot să facă deliciul amatorilor de istoria mentalităţilor. 

Mariajul Arabella-Citta Davila, parsemat cu infidelităţi şi bătăi (la propriu, şi încă de ambele părţi), afaceri cu giuvaericale şi viguroase puseuri adulterine, face substanţa multor pagini spumoase, ca şi războiul urmat de spectrul bolşevismului, adevărat roman în roman, cu stupefiantele vizite ale Arabellei în tranşee. 

Ele totuşi nu au reuşit să-mi anuleze amărăciunea produsă de unele contexte – cum să le zic? – etnopsihologice, precum acesta: „Botoşani, 27 februarie 1917. De ieri mă lupt din răsputeri cu un adversar îndîrjit: prejudecata. Românii, care au un cult profund pentru nimeni şi nimic şi nu se entuziasmează decît foarte rar – sînt dispuşi, în schimb, să critice vehement, dar din vîrful limbii, să ridiculizeze orice şi să desfiinţeze în chip meschin, fără să-şi dea vreodată osteneala să aprofundeze o problemă“. 

A fost de trăit. 

E de gîndit şi vorbit. 

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.