Ce-aţi zice de o antologie a celor mai bune povestiri scrise de cei mai buni autori de proză scurtă din anii 2000? OK, acum aveți puțintică răbdare.

"De ce (nu) avem nuvelă?“ – aşa îmi intitulam un articol publicat în Dilema veche, în primăvara lui 2008, unde afirmam că istoria prozei scurte româneşti este austeră, paradoxală şi plină de excepţii. Nesocotind opera unor I.L. Caragiale şi pe Mihail Sadoveanu, aproape toate volumele de povestiri remarcabile din literatura noastră – de la interbelicii Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade ş.cl., pînă la postbelicii Marin Preda, Ştefan Bănulescu, Ioan Groşan, Ştefan Agopian, Gabriela Adameşteanu, Adriana Bittel sau Mircea Cărtărescu (pentru a da fast forward ultimului secol literar) – reprezintă excepţii în opera scriitorilor respectivi. În celebrul eseu „De ce nu avem roman?“, publicat în 1927 în Viaţa românească, Mihail Ralea remarca faptul că, înainte de Primul Război Mondial, nuvela şi schiţa fuseseră genul predilect al prozatorilor români – şi îi numea pe I.L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Gala Galaction, Nicolae Gane, Delavrancea, I. Al. Brătescu-Voineşti şi Emil Gîrleanu –, văzînd în atenţia pe care Sadoveanu, Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu sau Ion Minulescu începeau s-o acorde romanului, tendinţa de a recupera „o lipsă naţională“. În 1935 însă – aşadar, la nici un deceniu de la eseul său prin care constata lipsa romanului românesc –, în publicistica literară apăreau deja expresii precum „preponderenţa romanului“ şi chiar „inflaţia romanului“. Ce se întîmplase între timp? S-a întîmplat că romanul a preluat controlul literar, deopotrivă pe cel comercial şi pe cel canonic.

În perioada postbelică, într-un articol din 1964, Nicolae Manolescu găsea însă, chiar şi „în condiţiile realismului-socialist”, destui continuatori ai tradiţiei genului scurt. Cu puţine excepţii (Marin Preda, Eugen Barbu, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, poate chiar Nicolae Velea și Sorin Titel), numele autorilor enumeraţi de critic nu mai înseamnă astăzi nimic: Eusebiu Camilar, V.Em. Galan, Aurel Mihale, Francisc Munteanu, Vasile Rebreanu, Pop Simion, Petru Vintilă ş.a. Criticul se arăta satisfăcut de varietatea şi complexitatea nuvelei acelor ani şi o considera „un capitol de sine stătător”. Ar trebui însă recitită proza scurtă a acelei epoci pentru a vedea dacă și ce anume a rezistat; oricum, aproape toți autorii menţionaţi atunci au contrazis predicția lui Nicolae Manolescu, proza lor scurtă dovedindu-se a fi exact „experienţa pregătitoare în vederea romanului”. Pentru a da Cezarului ce-i aparține, trebuie menționat faptul că Radu Cosașu rămîne singurul nuvelist de cursă lungă din perioada postbelică.

Impulsionaţi de entuziasmul teoretic și de exemplu lui Mircea Nedelciu, optzeciștii au încercat recucerirea genului scurt, însă desantul lor s-a blocat în textualism, și doar Mircea Cărtărescu, Ioan Lăcustă și Cristian Teodorescu au continuat și confirmat cu adevărat în povestire. După `90, prin cărțile lui Răzvan Petrescu (singurul prozator contemporan dedicat exclusiv genului scurt) și seria de antologii anuale alcătuite de Dan-Silviu Boerescu, părea că povestirea are o nouă șansă, dar n-a fost să fie, iar asta în ciuda faptului că, în ficțiune, cel mai mare succes comercial din postcomunism rămîne o carte de povestiri: De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu. În fine, statutul prozei scurte ca gen accidental, specific începutului carierei, s-a păstrat și la noua generație de prozatori. Bilanțul editorial al fiecărui an din ultimul deceniu arată că volumele de povestiri cu adevărat bune pot fi numărate pe degetele unei singure mîini.

De ce nu avem proză scurtă? Există mai multe posibile explicații. În primul rînd, lipsa tradiției, dar, mai ales, dificultatea genului placată pe mentalitatea scriitorului român care are în continuare prejudecata genului minor și vede în roman oportunitatea canonică prin excelenţă (asta în ciuda unor contraexemple zdrobitoare: Caragiale, Cehov, Borges, Cortázar, Cheever, Carver, Cosașu ș.a.); la care se adaugă predilecţia publicului pentru roman ca gen de consum și, în acord cu legea cercului vicios, conformismul comercial, lipsa de îndrăzneală și de viziune a majorității editorilor care nu încurajează, nu susțin sau nu promovează suficient proza scurtă autohtonă, atitudine întreținută, e-adevărat, și de lipsa oricărui stimulent instituțional. Realitatea este că, în acest moment, în România, dedicate prozei scurte nu există nici un premiu literar sau o bursă de creație (exceptînd concursul de debut sponsorizat de UniCredit-Ţiriac, care are o categorie specială), nici o colecție sau altă inițiativă editorială (efemerul „Povestiri fără filtru”, din 2010, a fost primul proiect de indie-publishing dedicat genului scurt), nici un festival literar, nici un colocviu critic, dezbatere sau proiect publicistic (exceptînd „Aventura vieții mele”, proiectul de povestiri inițiat în 2011 de Dilemateca), nici o revistă (după 15 apariții, Revista de povestiri s-a oprit anul acesta) sau măcar un site. S-a vorbit dintotdeauna de moartea poeziei, cînd povestirea a fost tot timpul în comă.

Dacă romanele scriitorilor noii generații s-au bucurat de vizibilitate și interes, au avut parte și de receptare critică în print sau online, și de succes la public, au fost votate, premiate, reeditate, traduse și, unele, chiar ecranizate; în schimb, proza scurtă - uneori publicată în tiraje mici, la edituri obscure sau niciodată reeditată - a rămas insuficient cunoscută şi apreciată. În ultimul deceniu, prozei scurte i s-a întîmplat un singur lucru bun - volumele colective. Primele au fost eterogenul oZone Friendly (coord. O. Nimigean, Editura T, 2002) şi Respiro (coord. Mona Mamulea, Editura Dacia, 2003), după care volumele colective s-au înmulţit şi s-au diversificat. Pe modelul genurilor alternat-mixate – eseu, memorialistică, ficţiune – s-au alcătuit volume colective tematice (cu bunici, cu armată, cu iubiri, inclusiv la prima vedere, cu intelectuali la cratiţă şi cu tot felul de prime dăţi), volume dedicate cîte unui (sub)gen (pentru copii, erotic, inclusiv erotic-science-fiction, steampunk, mystery & thriller, gotic, fantasy şi SF), dar n-au lipsit nici antologiile cenacliste, pe criterii geografice sau, pur şi simplu, generaliste.

Niciunul din aceste volume colective însă nu și-a propus să aspire la statutul de antologie (concept care presupune o selecție riguroasă) și să ofere imaginea concludentă, generală sau măcar parțială, a ceea ce s-a întîmplat în proza scurtă românească a ultimului deceniu. În mod cumva ironic, cîteva antologii apărute în ultimii ani în străinătate acopereau mai bine subiectul. Traduse și la noi, două din celebrele antologii Granta alcătuite la fiecare zece ani, Cei mai buni tineri romancieri britanici (Curtea Veche, 2006) şi Cei mai buni tineri romancieri americani (Leda, 2009), deși puneau laolaltă povestirile cu fragmentele de roman, nu și-au găsit ecoul editorial autohton. Asta pînă acum.

De ce nu avem proză scurtă? Avem, doar că nu a fost suficient băgată în seamă. Recunosc că am resimțit personal, deopotrivă ca cititor și cronicar literar, lipsa unui demers recapitulativ al prozei scurte scrise de noua generație de autori. Am urmărit evoluția genului scurt, am militat împotriva prejudecății povestirii ca gen minor și fără public, de cîțiva ani jurizez manuscrisele de proză scurtă pentru concursul de debut inițiat de UniCredit-Ţiriac, iar din 2012, împreună cu Florin Iaru, țin un curs de creative writing pentru arta povestirii. În tot acest timp, am inițiat și coordonat eu însumi cîteva volume colective (inclusiv Moș Crăciun & Co., un roman experimental, omologat de Cartea Recordurilor, de care critica literară de la noi, spre rușinea ei, n-a fost interesată cîtuși de puțin), sînt coautorul altor cărți de grup și am antologat cele mai bune povestiri ale lui Mihail Sadoveanu (împreună cu Nicolae Manolescu), Anton Holban, Teodor Mazilu și Cristian Teodorescu. Însă antologia de față, la care am lucrat și cel mai mult, este, so far, proiectul meu favorit:

Cele mai bune povestiri ale celor mai buni autori de proză scurtă din anii 2000.  

Nu mai e mult pînă la tîrgul de carte cînd, graţie Editurii Polirom, o veţi putea ţine în mînă. Pînă atunci, însă, vă mai spun că are 23 de scriitori, dintre cei debutaţi în preajma anului 2000 și după (vă asigur că de unii dintre ei nici n-ați auzit), prezenţi cu un total de 40 de povestiri. Pentru a respecta varietatea stilistică, m-am străduit ca selecția să acopere cît mai multe din subgenurile povestirii: minimalism și fantastic, realism și new-weird, horror și parabolă, parodie și politic, steampunk și absurd, livresc și satiră. De asemenea, subiectele și realitățiile povestirilor sînt cît se poate de variate: din vremurile biblice pînă în viitor, din comunism și din imigrație, de la sat la căminele studențești, din cartiere autohtone în medii urbane din străinătate.

Sper ca această antologie să funcționeze inclusiv ca un gest de gratificare și încurajare pentru toți cei care au scris și continuă să creadă în proza scurtă în ciuda pieței și a oricărui trend literar. Pentru că, veţi descoperi în curînd, proza scurtă merită toţi banii!

Foto: Ioana Bîrdu