Singurul roman al lui Adrian Oţoiu, Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita, primit la apariţia sa (în 1996) cu un consens critic unic în epocă şi de curînd reeditat de Editura Polirom, este un roman de tranziţie. El ţine de acel „moment ’89“ pe care am încercat să-l definesc altă dată prin preeminenţa şi disoluţia eului, prin regăsirea intimităţii scriitorului cu cititorul (mişcare marcată de noile forme corporale, ale încrederii în literatură şi ale libertăţii auctoriale), dar şi prin mişcarea opusă, „extimitatea“ radicală. Începută în 1987, redactarea romanului a durat peste şapte ani, acesta fiind rescris de cîteva ori. Capitolul central al romanului, „Prin locuri ruderale“, o coborîre în infernul tuturor cărţilor, ar fi fost rescris de douăzeci de ori, lucru semnificativ pentru construcţia plină de acribie, dar şi pentru un mod de a înţelege literatura care ne pare azi istorie.


Roman al romanelor postmoderne, comunicînd cu optzecismul românesc de dinainte şi (mai ales) de după ’89 prin zeci de canale narative, dar şi cu Pynchon, Italo Calvino, Joyce, Sterne sau Hermann Hesse, Coaja lucrurilor... este, într-un fel, rezervorul tematic – mereu deschis şi mereu proaspăt – al romanului românesc din ultimii 10 de ani. O lectură atentă ar descoperi nu doar sugestii epice, locuri şi spaţii, procedee şi tehnici în cele mai multe romane de după 1996, dar şi o piatră de hotar nedepăşită, într-un sens, pînă acum. El a rămas, cel puţin pînă în prezent, nucleul dur, adesea ilizibil, autocentrat al „optzecismului“ literar defunct, dar încă funcţional. Puţin citit, însă des citat, romanul lui Oţoiu nu este (şi nu vrea să fie) o capodoperă, ci mai degrabă un final de operă şi de epocă. Faptul că, în ciuda acestei evidenţe, el a inaugurat o epocă literară de tranziţie nu este decît o altă anomalie (organică) a „corpusului“ literaturii noastre. Coaja lucrurilor... a demonstrat, în 1996, cu o virtuozitate amară şi cu o luciditate exploatată mai tîrziu chiar de autor (în volumele de proze scurte, dar şi în cărţile sale despre proza optzecistă), că încă se poate scrie parodic, autoreferenţial, autist. Tot el însă a sugerat – chiar în acest roman îndelung elaborat, dar mai ales în cele două volume de povestiri – că nu se mai poate citi aşa şi că povestirea va fi, de acum încolo, interfaţa dintre scriitor şi cititor, singura care poate reface vechea complicitate-intimitate din miezul literaturii.

Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita este un periplu joycean printr-un oraş de provincie comunist (Baia Mare?) al unui proaspăt bărbat divorţat, arhitectul Ştefan A. Gliga, dar şi o sterniană veghe de sine după (o probabilă) sinucidere. Lumea personajului abulic este incertă, onirică şi hiperreală uneori simultan, în aceeaşi frază, iar situaţiile în care protagonistul cade ca într-un coşmar oscilează permanent între realitate şi imaginar, între prezentul periplului dedalic şi trecutul traumatic al unei proaspete despărţiri („Actul istoric de la 3 Martie“) şi al morţii unui prieten-mentor, Nestor, figură paternă înlocuitoare a tatălui-căpcăun, zis şi „Marele Gligament“. Romanul este astfel un brici textual plimbat deasupra şi dedesubtul corpului naratorului, separînd zonele ca o graniţă chirurgicală ce reflectă lumile, dar şi concentrîndu-le într-un timp reversibil (timpul postmodernităţii) sau într-un spaţiu amestecat, rizomic şi fractalic. Aventura mînuirii acestui brici, moştenit de Ştefan de la bunicul său, scalpel textual ce „ţine de epic, de masculinitate, de gustul de oţel al Aventurii“, este o adevărată punere în abis a corpului rezistent-transgresiv, dar şi a textului care se concentrează în jurul reconstituirii unei incerte Jupuite, mulaj anatomic moştenit de la fosta soţie, Camelia. Dansul cu Jupuita e, astfel, un remake al amorului defunct.

Sub privirea fără vedere a mulajului anatomic jupuit (o Jupuită care, în finalul cărţii, devine „Nenea Jupuitu“), personajul principal reface drumul unei traume personale. Aşa cum el încearcă să reconstituie o femeie ideală (care nu înşală, nu impune un regim cazon, nu răneşte), autorul implicit al romanului încearcă să reconstituie un Ştefan Gliga coerent, cu o viaţă intimă, cu gînduri şi amintiri. Amîndoi eşuează, căci dacă protagonistul refuză orice aderenţă la realitatea epică, autorul implicit refuză orice atribuire de „însuşiri“ personajelor incerte, fără caracter, fără miez, fără substanţă. În romanul lui Adrian Oţoiu „se“ trăieşte ceva care nu are legătură bine stabilită cu un personaj sau altul. Amintirile unuia devin amintirile altuia, corpul unuia se contaminează de incorporalitatea altuia, Vera, iubita episodică, poate fi un masculin Oliver sau însăşi Jupuita, oricare dintre colegii de la un fantomatic institut de proiectare provincial poate fi altul sau alţii. În aceste condiţii, efortul de reconstituire personală a protagonistului este de-a dreptul eroic, dar nu mai are nici o importanţă.

Marcînd definitiv o epocă literară, Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita duce mai departe decît Femeia în roşu autopsia textuală a unui corpus literar – cel al literaturii optzeciste. Disecînd, pînă la disoluţie, procedeele şi instanţele narative, cartea lui Adrian Oţoiu este un punct terminus al autoreferenţialităţii, al transgresărilor între lumile personajelor, naratorului şi autorului, al relativizării şi interpretării faptelor. Continuarea pe acest drum al ilizibilităţii autentice şi îndreptăţite (conjunctural-ideologic în timpul comunismului) n-ar face decît să transforme extimitatea plină de virtuozitate a celor mai talentaţi dintre optzecişti într-un autism care ar rupe în mod sigur legătura cu cititorul. Asta doar dacă cititorul nu-şi va recîştiga brusc, recitind acest roman, gustul (pierdut) pentru înţelegerea mecanismelor literaturii.