Radu Vancu, Psalmi, Casa de Editură Max Blecher, 2019.

Nu doar că Radu Vancu (n. 1978) se află, în acest moment, on top of his game, cum se zice, dar este, de departe, cel mai proeminent scriitor al generaţiei: în ultimul deceniu, în paralel cu cariera universitară, a excelat în mai multe genuri literare, s-a lansat deopotrivă ca editor şi manager cultural (a îngrijit ediţii şi antologii, este redactor-şef al revistei Transilvania, redactor la Poesis Internaţional, directorul Festivalului „Poets in Transylvania“ şi, mai nou, preşedintele PEN Romania) şi s-a afirmat şi ca un intelectual public, fiind comunicatorul în social media al mişcării protestatare #VăVedem din Sibiu. Toate cărţile sale din ultimii ani, cele de poezie, eseul Elegie pentru uman. O critică a modernităţii poetice de la Pound la Cărtărescu, traducerile din Pound, Yeats şi Berryman, jurnalul Zodia Cancerului şi romanul Transparenţa (apărute la Humanitas din 2016 încoace), toate sînt remarcabile şi denotă o înzestrare, o ambiţie şi o capacitate de muncă rare la noi. Radu Vancu este pentru generaţia 2000 ceea ce este Mircea Cărtărescu, modelul său, pentru generaţia ’80: cel mai complet scriitor.

„Dacă poezia nu mă scoate viu din asta, atunci poezia nu există“, spune, cumva tautologic/tardiv, ultimul vers al acestei a opta sa carte de poezie. Sinuciderea tatălui în urmă cu douăzeci de ani a declanşat un lung proces al salvării de sine prin poezie şi, ca să preiau un motiv recurent din cartea de faţă, volumele de poezie ale lui Radu Vancu îşi îmbină poemele ca nişte piese Lego, rezultînd un Transformer de celuloză al doliului, neconsolării şi revoltei împotriva acestei nedreptăţi, al acestui dezastru de familie care reverberează nu doar în timpul vieţii fiului, devenind între timp tată el însuşi, dar şi în genele viitorilor urmaşi, după cum apare într-un psalm de aici.

Aşa cum am remarcat comentînd precedentele sale cărţi de poezie (Frînghia înflorită şi 4 A.M. – Cantosuri domestice, Casa de Editură Max Blecher, 2012, 2015), tema morţii voluntare şi premature a tatălui a cunoscut, în timp, cîteva etape şi metamorfoze ale expresiei: de la imposibilitatea acceptării pierderii, prin declaraţiile de dragoste in absentia, efortul resemnării cu dezastrul lăsat în urmă de sinucidere şi inevitabila teamă de logica obscură a unui posibil destin ereditar, pînă la, iată, socoteala pe care orfanul tată fericit al unui copil i-o cere Tatălui care, după ce şi-a sacrificat propriul Fiu, a îngăduit cîndva şi sinuciderea tatălui său. E aici o punere în abis ca un fermoar genealogic ai cărui zimţi alcătuiţi din taţi şi fii riscă să se separe la infinit.

De fiecare dată poetul acordă o mare atenţie deopotrivă formei şi conţinutului, structurii şi stilisticii cărţilor sale. Dacă Frînghia înflorită era un confesional al viselor (un lung poem dialogal cu intrările tatălui dispărut în mintea fiului îndurerat), iar Cantosurile domestice consemnau post-veghea nocturnă a fiului în registre elegiac-vizionare, în această suită de patruzeci şi ceva de psalmi, orfanul tată i se adresează direct celuilalt Tată în epistole cantate (muzicalitatea vine din leitmotive, repetiţii, inversiuni şi alte figuri retorice) al căror misticism în derizoriu, preluînd mărci lingvistice şi culturale din mai multe geografii ale călătoriei, seamănă, de fapt, cu un roast on the road.

Cartea începe intens şi dur cu un psalm lung ale cărui teme şi motive specifice genului (natura contradictorie a lumii, dualitatea şi micimea omului, muţenia/nepăsarea/cinismul Creatorului, imposibilitatea poeziei după Holocaust) şi al cărui ton (ezitînd voit între elegie şi ironie, între invocaţie şi acuzaţie, între uimire şi nedumerire, între revoltă şi persiflare) este menţinut de-a lungul întregii cărţi. Tatăl ceresc este numit Meşter, un apelativ ambiguu ce denotă pricere şi totodată improvizaţie, mîinile dibace ale Facerii Lumii şi mintea fără inimă a Creaţiei („Meştere Drege-şi-Strică“); în timp ce leitmotivul deznădejdii psalmistului (de) neconsolat („Utopia mea a fost inima ta“) cunoaşte toate permutările posibile asemeni unor piese de Lego în care totul este refăcut şi desfăcut, la prezent şi la trecut, în căutarea formei ideale a credinţei, a legăturii imposibile dintre om şi Dumnezeu, a înţelegerii mecanismului lumii.

Ca şi în precedentele sale două cărţi, misticismul parodic al lui Radu Vancu mixează imaginarul biblic cu cel juvenil/domestic (Tatăl ceresc este numit la un moment dat Minionul Suprem, un apelativ oximoronic deopotrivă derizoriu şi dramatic), face analogii blasfematoare în care kitsch-ul e placat cu concepte de teologie, are viziuni impure (de la Auschwitz la Disneyland, de la Sodoma şi Gomora la protestele #Rezist), cu referinţe culturale, la vedere sau sublimate, din toată paleta (de la Celan la Harry Potter, de la Ufizzi la KFC). Iar cînd totul e contradicţie şi paradox, frumuseţe şi deşertăciune („o frumuseţe indestructibilă într-o lume făcută ţăndări“), cînd totul e divin şi totodată derizoriu, sublim şi totodată atroce („civilizat e numai omul care a trecut prin infern“, „lumea Ta perfectă ca Tine / a ajuns un abator îmbrăcat în dantelă însîngerată“), psalmistul este condamnat să fie permanent sfîşiat între regret, consternare şi reproş, între umilire şi motivare („nu te teme, vorbim ca între indestructibili“, „tristeţea e superputerea noastră“), între căinare şi ameninţare („#TevedemşipeTine, să nu Te îndoieşti de asta“).

O dimensiune esenţială a cărţii este afirmarea naturii mistice a scrisului. „N‑am făcut niciodată altceva decît să pun note de subsol morţii“ şi „în fond, toată literatura mea ar trebui citită ca o teologie ratată“ spun două versuri din ultimul poem al cărţii, un epilog meta al zbaterii psalmistului. Şi din acest motiv, Radu Vancu este un poet extraordinar, iar această nouă carte a lui, una de excepţie.

***

Radu VANCU

Psalm

Sigur că frumuseţea e o acuzaţie – şi la adresa TA care ai creat-o, şi la adresa mea care o simt. Fiindcă, la cum arată lumea, la ce cantităţi de rău există în ea, de ce a fost nevoie să o complici injectînd deopotrivă atîtea cantităţi de frumuseţe? De ce nu ne-ai lăsat opţiunea simplă & igienică de a o putea detesta fără rest, fără complicaţii, fără nuanţe? De ce a fost nevoie să existe atîta frumuseţe într-o lume în care există atîta sinucidere? Simpla posibilitate a frumuseţii într-o astfel de lume e acuzaţia cea mai dură împotriva Ta.

Şi, prin ricoşeu, e acuzaţia cea mai dură împotriva noastră: cu ce drept poate specia asta capabilă de atîta rău să resimtă atîta frumuseţe? Cum de ne îngăduim dreptul moral de a simţi frumuseţea în vreme ce ne bălăcim în atîta sînge?

Iar faptul că poezia ne ţine nervul reactiv la frumuseţe – fireşte că-i cea mai dură acuzaţie împotriva ei.

Şi, de fapt, e chiar mai rău de atîta: poezia însăşi e Acuzaţia.