Florin Manolescu, Mentaliştii. Alte nouă povestiri incredibile, Editura Cartea Românească, 2009. 

Criticul şi istoricul literar Florin Manolescu a publicat relativ puţin, dar aproape toate cărţile sale sînt de referinţă: Literatura SF (1980) rămîne poate cea mai bună carte românească dedicată genului, Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii (1983) este una dintre cele mai îndrăzneţe şi mai inteligente abordări ale clasicului (din perspectiva teoriei matematice a jocului), iar Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989 (2003) este, la propriu şi la figurat, unică. Punctul comun al acestor cărţi extrem de variate ca abordare este, însă, proza scurtă a autorului. La fel ca un alt critic şi istoric literar, Ovid. S. Crohmălniceanu, care a publicat în anii ’80 două volume de „istorii insolite“, Florin Manolescu îşi continuă seria de „povestiri incredibile“ începută cu volumul Misterul camerei închise (2002). Comparaţia merge chiar mai departe de atît, ambii critici, amatori de literatură SF, scriind relativ acelaşi tip de ficţiuni speculative, în discursuri narative de tip clasic, excelent realizate stilistic, cu multe referinţe literare şi cu un fin simţ al ironiei.

Exemplară din toate punctele de vedere, prima povestire, „Revanşa“, este şi piesa de rezistenţă a volumului. O să insist asupra ei.
În urma unui accident care putea să-i fie fatal, profesorul Otto Flamm, rectorul Universităţii din Berlin, are revelaţia unei teorii revoluţionare asupra jocurilor de noroc, teorie pe care urmează să o facă publică la Paris, chiar în aula Academiei Franceze. Aflăm toate acestea din rezumatul corespondenţei cu profesorul Jacques Bigot de la Universitatea Tehnică din Marsilia, cel care îi scrisese, îngrijorat de accident, colegului său neamţ. Prestigiul profesorului Flamm, al locului unde urmează să ţină conferinţa, precum şi faptul că preşedintele Academiei şi prim-ministrul Guvernului francez sînt înştiinţaţi „pe căi mai mult sau mai puţin oficiale“ de misiunea specială încredinţată profesorului de însuşi Împăratul Germaniei, Guillom al II-lea, creează în jurul evenimentului multă curiozitate şi tensiune. Odată expusă intriga povestirii, Florin Manolescu introduce cîteva episoade descriptive cu rolul de a prelungi aşteptarea, dar şi de a ne familiariza cu personajele şi cu spiritul epocii. Mai întîi, călătoria cu Zeppelinul a pedantului şi orgoliosului profesor, însoţit din umbră de doi agenţi ai Poliţiei secrete germane, apoi plimbarea prin Paris, alături de colegul său marseiez, care, cînd laudă precizia sistemului celor trei culori ale semafoarelor electrice franceze, primeşte o replică stranie despre cum „nu francezii vor fi cei care vor formula cît de curînd revoluţionara teorie a relativităţii“. Dar micile tachinări dintre cei doi savanţi nu sînt tocmai capricii personale.

Aerul festiv de la Academie, eleganţa şi numărul mare de personalităţi, artişti, savanţi, diplomaţi francezi veniţi să audieze conferinţa (întregul episod este foarte cinematografic) cresc tensiunea povestirii care va atinge punctul culminant odată cu revelarea teoriei profesorului. Spre stupoarea crescîndă a auditoriului francez, Otto Flamm afirmă că a descoperit o formulă de predicţie probabilistică prin care poate anticipa numerele cîştigătoare ale Loteriei Imperiale. Pentru a nu sabota principala sursă de finanţare a Statului francez, făcînd cunoscute dinainte numerele cîştigătoare (deocamdată înmînează preşedintelui Academiei, drept dovadă a infailibilităţii formulei, un plic ce conţine rezultatele extragerii viitoare), profesorul solicită, în numele regelui Germaniei, un obiect cu o simbolistică istorică majoră. Toată conferinţa ştiinţifică a fost, de fapt, punerea în scenă academică a unui şantaj de stat, o lovitură simbolică la adresa orgoliului naţional ce reactivează amintirea războiului franco-prusac. Profesorul Flamm savurează liniştit succesul misiunii sale de stat, tradus prin scandalul de presă (îl recunoaştem pe tînărul H.G. Wells în persoana unui tînăr reporter), şi îşi expediază singur o ilustrată al cărei mesaj închide cu umor această povestire speculativă cu substrat politic ce conţine, de fapt, toate ingredientele artei prozatorului.

Personajele migrează dintr-o istorie în alta, astfel că profesorul Flamm apare în preajma misterioaselor furturi cu motivaţie etică din povestirea „Saliera“, care are în centru o finală de tenis. Tot despre o competiţie este vorba şi în „Mentaliştii“, povestea unui „duel“ al minţilor în manejul circului bucureştean Krateyl, sub privirile cuplului regal.

Cronologia istorică se respectă, şi următoarea povestire se petrece în plin comunism românesc cînd un mecanic transformă un Volkswagen „broscuţă“ într-o „Maşină a timpului“. Caporalul Scurtu (un personaj abia menţionat în „Mentaliştii“) devine eroul penultimei povestiri: pasionat de cartografie, desenează o hartă cu mari implicaţii politice, intrînd în conflict cu autorităţile comuniste, fiind nevoit să fugă din ţară. Restul povestirilor au în centrul lor cîte o enigmă livrescă, protagonişti fiind bonomul Albert Jochemko şi domnul Motaş (probabil cel mai cult şi mai sarcastic motan din literatura română: meloman, cititor de gînduri, Conan Doyle, Iliada şi Pacepa), două personaje simpatice care conversează, cu perna pe telefon, pe teme dintre cele mai artistice.


Speculaţiile scientiste, ficţiunile istorice, fanteziile cu enigme şi coduri sau istoriile retro SF ale lui Florin Manolescu au mereu un substrat politic soft. Astfel, nici una dintre povestiri nu rămîne doar la nivelul anecdotic al enigmei sau al speculaţiei, ca şi cum toate acestea ar fi, de fapt, nu atît forme de evaziune, cît simulări ale insolitului în profanul politic. Pe fundal istoric, încărcate cultural şi foarte literare (Marta Bibescu, Elena Văcărescu, Dinu Lipatti sau Leonid Dimov sînt personaje pasagere ori deţin un rol în naraţiune), istoriile lui Florin Manolescu au o „bătaie“ de obicei refuzată acestui gen pentru care, de multe ori, ingeniozitatea compensează lipsa inteligenţei şi a talentului literar. Background-ul criticului şi istoricului literar este însă unul solid: Jules Verne, H.G. Wells, Conan Doyle, Maurice Leblanc, Mircea Eliade sau Mircea Horia Simionescu (un mare autor de ficţiuni speculative şi de istorii insolite; evocat poate nu întîmplător de domnul Motaş).

Scrise într-un stil de o mare eleganţă, cu deferenţă pentru frazarea clasică, populate cu personaje simpatice, „condimentate“ cu subtile referinţe culturale, ironie şi umor, povestirile incredibile ale lui Florin Manolescu au farmecul şi acea magie vintage a literaturii meşteşugite.