● Cristian Bădiliță, Un pateric al anarhismului creștin de dreapta, Editura Vremea, București, 2020, 206 pagini.

Prost moment de făcut recenzii, acum, cînd țara piere, iar noi ne pieptănăm. Mă mîngîi doar cu faptul că și mai prost în aceste zile e doar să îți apară o carte despre care scriu recenziile. Și nu mă refer doar la situația generală a editurilor și a librăriilor, ci și la simpla disponibilitate a cititorilor în vreme de pandemie. Pe de altă parte, nu știu însă dacă nu cumva recenzii și cărți, la un loc, nu vorbesc uneori mai la obiect despre ce se întîmplă decît relatările bob cu bob și în orb de la fața locului.

Așa, trăgînd un pic lucrurile pe spuza mea, aș spune că volumul pe care îl prezint este despre izolare. Nu e o izolare impusă, cum e cea curentă, menită „să distanțeze social“, ci una găsită în timp de autor. Și nu este o izolare decît în ochii noștri; pentru autor este, de fapt, o comuniune. El stă în tovărășia unor spirite afine, cu care traversează perioada și chiar viața. Sînt prietenii lui, cu care discută, schimbă idei, se contrazice și se împacă. Un singur cusur au acești prieteni: sînt morți. Dar asta nu înseamnă că nu pot fi prieteni chiar mai buni decît cei vii. Și mai mult, există bănuiala că, pentru o astfel de comuniune – și o spun fără nici o ironie –, condiția de a fi mort este chiar necesară. Pentru că spiritele afine nu cresc peste tot, ele apar de cele mai multe ori din loc în loc, uneori și la sute de ani distanță.

Cel pe care izolarea de formă l-a găsit într-o tainică tovărășie de spirit este Cristian Bădiliță, care aparent a abandonat puțin cercetările de specialist al istoriei creștinismului pentru o mărturisire de credință. Îmi place că au început să apară oameni care au căpătat curajul unor astfel de mărturisiri. Am mai scris în Dilema veche despre un astfel de cărturar, profesorul Radu Solcan. Și mai sînt și alții. Dar nu poți face o mărturisire de credință dacă nu îți pui în prealabil problema identității. Cine ești tu, ce te definește și ce opțiuni faci pentru a înțelege și modela lumea. Profesorul Solcan se declara libertarian, cu anumite nuanțe și condiții. Cristian Bădiliță spune că e „anarhist creștin de dreapta“. El explică în cartea sa ce vrea să însemne o astfel de opțiune și, într-un fel de „pateric“, cine a mai împărtășit-o în timp, cu variațiile de rigoare: Barbey d’Aurevilly, Henry David Thoreau, Marcel Aymé, Nicolás Gómez Dávila, Vintilă Horia, ­Jacques Ellul.

Pe scurt, în „mărturisirea“ sa, Bădiliță pornește de la observația că democrația occidentală se bazează pe sufragiul universal, care implică „preeminența cantității asupra calității“. El respinge o asemenea „democrație nelegitimă axiologic“, și de aceea devine un anarhist de dreapta. Și pentru ce valoare ar opta dacă democrația ar deveni axiologică? Fiind membru al Bisericii, valoarea asumată va fi, evident, cea creștină. De unde și apendicele care întregește titlul cărții: anarhist creștin de dreapta. Iar ca izvor și promotor al valorii supreme a îndumnezeirii, anarhistul arhetipal de dreapta este Însuși Iisus Hristos, adaugă el.

Metoda lui Bădiliță e simplă și aplicată sistematic. El seacă brusc balta în care stau conceptele și descrie rădăcinile acestora astfel descoperite. Sînt savuroase cîteva astfel de expuneri. Am văzut mai sus cazul democrației, care are un înțeles curent în care ne scăldăm. Dar, pe urmele lui Polibiu, există și un înțeles alternativ, mai conform, al acesteia. De fapt, ce experimentăm noi (civilizația de tip occidental, mai exact, unde îmi permit să ne includem) este ochlocrația, puterea plebei, ci nu democrația propriu-zisă, puterea demos-ului, „cu sensul precis de adunare a oamenilor liberi“. Bădiliță pledează pentru o democrație „autentică“, a elitei, descrisă de el drept „corpul de profesioniști ai societății“. Intră aici toți cei care știu bine să facă ceva și „a căror competență e garantată“. După această definiție, sînt admiși, desigur, savanții, medicii și scriitorii, dar și zugravii și instalatorii. Se subînțelege ce decurge de aici: doar membrii acestei „elite“ au drept de vot și pot decide pe ce drum să o ia societatea. „Democrația, așa cum o înțeleg, este forma de guvernare specifică unei societăți educate, ai cărei membri dețin o anumită competență și care se întemeiază nu pe drepturi (adesea nemeritate), ci pe responsabilitate și maturitate“, scrie el. O precizare importantă este că această viziune nu trebuie înțeleasă ca o invitație la excludere, ci dimpotrivă, o chemare la „educarea întregului corp social“.

Bădiliță dezbracă apoi și alți termeni, cum ar fi cel al „forțelor de ordine“, care nu ar fi legitime „din punct de vedere moral și creștin“. La extrem, nu există un cult al eroilor în creștinism, spune el, pentru simplul fapt că acești eroi au omorît oameni, care în absolut e echivalentul unei acțiuni anticreștine. Statul este, la Bădiliță, „o realitate indiferentă, nici rea, nici bună“, tratament care ar fi în consonanță cu ideea că, deși sînt în lume, creștinii nu fac parte din ea, lumea le e indiferentă. El citează aici Scrisoarea lui Diognet din secolul II, din care reiau și eu o frază pentru frumusețea ei: „Creștinii sînt în lume ceea ce este sufletul în trup“. Bădiliță îi „expune“ și pe intelectuali, arătați drept justificatori de curte ai unor concepte pervertite precum ochlocrația de mai devreme. O subspecie „mai agresivă și mai pernicioasă“ a acestor intelectuali („deformatori de opinie“) cu care el se răfuiește e reprezentată de jurnaliști, la care mă opresc la final pentru că, iată, mă privește direct și pe mine. „(...) jurnaliștii moderni promovează nesemnificativul, subvaloarea, în cel mai bun caz semivaloarea, scoțînd în evidență doar ceea ce este la nivelul lor de înțelegere și admirație. Astfel politicienii, sportivii, actorii și cîntăreții au devenit aproape singurele «modele» în democrațiile moderne.“ Bun, m-aș apăra, dar cine nu face așa? Cine nu aduce lumea la nivelul lui de înțelegere?