Herta Müller, Leagănul respirației, traducere din limba germană și note de Alexandru Al. Șahighian, Editura Humanitas Fiction, 2010

Avem o poveste de gulag, cu toate cele ştiute: înfometarea crîncenă, muncile extenuante, teroarea, tăcerea. Mai avem însă şi o scriitură cu totul personală, puternică şi concentrată, cu cicatrici de vers alb şi cu un soi de fast laconic. Ea e cea care face din acest roman o capodoperă netă.

În 1945 a existat un val masiv de deportări ale nemţilor din România în lagărele de muncă din URSS. Printre ei s-a numărat atunci şi Oskar Pastior, cel care, mai tîrziu, avea să-i „livreze“ Hertei Müller amintirile lui şi care urma să participe şi la scrierea cărţii. Pastior moare însă în 2006, iar Herta Müller începe, în 2007, să scrie romanul acesta singură, inventînd un Leo Auberg (sas sibian, 17 ani, gay în secret) care va trăi cinci ani de lagăr într-o zonă carboniferă ucraineană. Ce preia protagonistul din biografia lui Pastior contează mai puţin decît ceea ce preia „spiritul“ prozei din cel al poetului Pastior, anume – după cum afirmă autoarea – să vorbească despre „catastrofa existenţială“ folosindu-se de „detalii surprinzătoare“. Romanul abundă, într-adevăr, în obiecte şi imagini insolite, în „nimicuri“ ce sabotează ironic marele nimic spre care tind calvarul concentraţionar şi rutina lui exterminatoare. Pesemne că e şi „vina“ lui Pastior cînd vine vorba de „corsoul lagărului“, „conopida de păduchi“, ceasul cu „rîmă de cauciuc“ în loc de cuc ori bradul de Crăciun din sîrmă, cu cetină de lînă şi globuri de pîine.

După  cum o parte din „vină“ îi revine şi traducătorului Alexandru Al. Şahighian, care transpune într-o română de capodoperă atît „disimulările poznaşe“ – vorba Hertei Müller –, cît şi „ademenirea gravă a sensurilor“.