● Carlos Ruiz Zafón, Marina, traducere din limba spaniolă şi note de Ileana Scipione, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2010.

Zafón a scris mai întîi literatură pentru juniori (o trilogie), apoi a trecut în tabăra seniorilor, publicînd Umbra vîntului şi Jocul îngerului (Polirom, 2005, 2009), două romane „serioase“, cu mistere grave, decoruri barceloneze de ani 1945 sau 1920, şi destine orbitînd frisonant în jurul unor cărţi. Între cele două „vîrste“ ale operei lui Zafón, a existat însă un roman-prag, această Marina, cartea de care el, autorul, mărturiseşte că se simte în continuare cel mai ataşat. E o asumare care, recunosc, mi l-a făcut tare simpatic pe scriitor. 

Căci Marina, cu povestea sa non-stop delectabilă în excesele vitezei epice, ale abundenţei de şabloane, dar şi a întorsăturilor din condei, cultivă un soi de frenezie adolescentină, de a cărei energie îţi face oricînd plăcere să-ţi aminteşti. 

Sîntem, bineînţeles, tot în Barcelona – la sfîrşitul anilor 1970, de astă dată, dar epoca nu contează prea mult, fiindcă decorurile vor păstra, în esenţă, un anacronic aer dickensian. Iar ceea ce se întîmplă aici va amesteca melodrama şi horrorul, într-un fel de meli-melo cu strasuri gotice pentru toate gusturile: străzi înguste şi întortocheate, cimitire tenebroase, subterane labirintice, case misterioase/părăsite/delabrate, cu „şuviţe de ceaţă marină măturînd treptele de la intrare“, monştri „din lemn, piele, metal şi os“, gloanţe de argint, seruri ale învierii din morţi, Frankensteini de ambe sexe şi amoruri ascunse sub taine nesfîrşite. 

În ce o priveşte pe Marina, aceasta e frumoasă, are 15 ani şi un prieten tot mai bun, cu care navighează aventuros printre arlechini cu incisivi de oţel, copii cu ochi de reptilă şi femei cu fundul „cît un Fiat 600“.