● Michel de Montaigne, Vivre à propos, Flammarion, Paris, 2009.

Pe Montaigne l-am descoperit prin intermediul lui Alexandru Paleologu. Pentru că aproape orice rînd scris de Paleologu mă fermeca, în momentul în care am sesizat reverenţa afectuoasă şi fidelitatea cu care Conu Alecu se raporta la Montaigne, am decis să urc pe firul apei. Ca întotdeauna cînd am vrut să văd pe cine admiră oamenii pe care îi admir, şi de data aceasta am fost răsplătită. Răsplata a fost dublă. Mai întîi m-am simţit mai aproape de Paleologu, mai acasă în salonul paginilor sale şi apoi, fără să-mi dau seama cum, Montaigne a devenit unul dintre cei trei, poate patru, autori instalaţi definitiv la temelia fiinţei mele interioare.Tălmăcit de Mariella Seulescu, Montaigne apare cititorului român cu un discurs fluid, lipsit de dificultăţi deosebite. Cu toate pierderile asumate, traducerea aduce în prezent un text scris cu mai bine de 400 de ani în urmă. Pentru cel ce vrea să citească textul în original, franceza secolului al XVI-lea este însă departe de a fi perfect accesibilă. Deliciile descifrării integrale par rezervate doar celor specializaţi în franceza veche.

Pentru a evita să citesc Montaigne pe ghicite, am apelat la volumul „mis en français moderne“, îngrijit de Claude Pinganaud. Aceasta este cea mai răspîndită dintre ediţiile care îşi propun să prezinte cititorilor de astăzi un text inteligibil, în ortografia actuală, cu mici ajustări gramaticale, „întinerit“ şi prin înlocuirea arhaismelor sau prin adăugarea între croşete a echivalentului modern pentru cuvintele sau expresiile ieşite din uz. Astfel, textul propus rămîne cît mai fidel cu putinţă variantei originale, dar în acelaşi timp devine lizibil pentru cititorul de azi. Lectura nu poate fi rapidă şi presupune reveniri, însă această înaintare lentă nu mi s-a părut un inconvenient, dimpotrivă, un mijloc de a crea un spaţiu de ecou, o reluare ce predispune la meditaţie pe marginea celor citite.

Michel Onfray se arată însă nemulţumit de faptul că aceste ediţii ajustate conform normelor francezei actuale păstreză un caracter hibrid. Îl deranjează că sînt încărcate de obstacole ce fac imposibilă o lectură fluentă pentru cititorul nespecialist, ţinut la distanţă de exotismul arhaic al turnurilor de frază nemaiîntîlnite astăzi. Michel Onfray ar dori ca Montaigne să poată fi citit în franceză cu fluiditatea de care se bucură atunci cînd este tradus în alte limbi, negrevat de obositorul du-te vino între franceza de ieri şi cea de azi.

 Pentru a obţine acel text accesibil tuturor, el imaginează o soluţie surprinzătoare, şi anume retraducerea lui Montaigne în franceză luînd ca punct de pornire versiunea textului transpus într-o limbă străină. Fiind prieten cu orientalistul Pascal Hervieu, pe care îl ştie pasionat de Montaigne, Onfray nu ezită să îi propună acestuia să intre în joc şi să încerce să transpună în franceză traducerea japoneză a Eseurilor, mai precis două capitole: „De l’experience“ şi „Sur des verses de Virgile“. Onfray alege aceste fragmente pentru că i se par „les plus hédonistes des Essais“, în acord cu sensibilitatea contemporană. El doreşte să ofere publicului larg o variantă macră, un Montaigne – muşchiuleţ file, fără zgîrciuri, uşor digerabil. Deşi Onfray anunţă că ar fi vorba doar de un „exerciţiu ludic de traducere“, tonul său din prefaţă trădează faptul că ia cît se poate de în serios această încercare de a-l prezenta pe Montaigne dublu cernut, în ambele sensuri, prin sita japoneză. Plămădit dintr-o făină mai albă decît pudra gheişelor, textul oferit contemporanilor e un fel de mini-croissant ideal pentru micul dejun filozofic al omului contemporan, în meniul spiritual propus de Michel Onfray.

Pascal Hervieu se lasă antrenat în această aventură anticipînd comentariile defavorabile: „inutil, futil, van, ridicol“ sau „ultraj, sacrilegiu, lèse-majesté“. Nu s-a înşelat prea tare. Între alţii, şi Starobinski a ridicat din sprîncene mirat – dispreţuitor.

Pentru a ilustra „eficacitatea semantică“ a versiunii extrase din textul în japoneză şi pentru a-i lăuda „surprinzătoarea prospeţime“, Onfray foloseşte imaginea muzicală a interpretării unei compoziţii baroce la instrumente contemporane. Destul de amuzant e faptul că aceeaşi analogie apare şi în cele mai virulente critici. Astfel, epuratul text final este comparat cu transpunerea unei teme simfonice într-un lejer aranjament pentru pian de tip Clayderman, uşor de reţinut, decăzut la nivelul unui firicel melodic numai bun de fredonat.

Acum nu ştiu dacă iniţiativa lui Onfray e o gafă, cu certitudine este un moft, mai precis un răsfăţ, şi nu putem decît să ne minunăm de năstruşniciile petrecute în decolteul bătrînei şi solidei culturi franceze. Dintre toţi, cel mai amuzat de situaţie ar fi fost, poate, chiar Montaigne. El, care spunea „Scriu cartea mea pentru puţini oameni şi puţini ani“, ar fi fost surprins de această restituire paradoxală realizată peste secole şi destinată celor mulţi. Pascal Hervieu afirmă că, în prima fază, traducea varianta japoneză ca atare, încercînd să uite că provine dintr-un text franţuzesc de secol XVI. Aşadar, traducea Montaigne încercînd să facă abstracţie tocmai de Montaigne.

Traducătorul aminteşte de virtuţile terapeutice ale Eseurilor, citînd aprecierea unui medic igienist: „Un om care îl citeşte pe Montaigne de pe la mijlocul vieţii sale are o speranţă de viaţă cu 10-15 ani mai mare decît cei care nu îl citesc“. Un comentator al prezentei ediţii a simţit nevoia să precizeze că această recomandare nu poate fi valabilă decît pentru ediţia originală. Într-adevăr, nu se ştie care este efectul acestui extract dublu diluat cu aromă Montaigne identic naturală.