Nu ştiu cît de cunoscută este Editura Elena Francisc, o editură mică, de nişă, care de şapte ani încoace, ca-n poveşti, traduce, editează şi lansează în România un gen de cărţi stranii, pentru care trebuie să ai, dacă nu o clară chemare, măcar o ureche bine deschisă. Altfel, cu greu le cauţi şi încă mai greu dai de ele. Cine ştie însă cîte ceva despre psihologia analitică şi cea transpersonală ar putea fi interesat de cărţile unor autori precum Stanislav Grof, Richard Moss, Jean-Yves Leloup, Ervin László, Boris Cyrulnik – scrieri care fără hotărîrea şi dedicaţia Elenei Francisc şi a lui Horia Ţurcanu n-ar fi fost, probabil, nici azi traduse sistematic în româneşte. Lucrurile pe care le fac cei doi sînt mai ample şi mai variate, însă cărţile pe care le editează, în bune condiţii, deşi cu tineri traducători practic necunoscuţi, ocupă o nişă rămasă pînă nu demult virgină sau la discreţia diletantismului subvenţionat.

Printre aceste cărţi – de spiritualitate în principal, dar şi de psihologie, thanatologie, dietetică – a apărut zilele trecute o carte cu adevărat excepţională, Adîncimile cuvîntului. Înţelesul ascuns al Crezului, semnată, neaşteptat, Brother David Steindl-Rast şi oferind un comentariu subtil, direct, experienţial, structurat astfel încît să comunice cu orice persoană interesată de implicaţiile credinţei. Mai mult decît atît, Elena Francisc l-a invitat la Bucureşti pe acest călugăr benedictin, considerat a fi unul dintre marii învăţători spirituali ai vremurilor noastre şi respectat, deopotrivă, în cercurile creştine, agnostice sau budiste (de altfel, la fel de neaşteptat, Dalai Lama semnează şi prefaţa volumului). Şi astfel, l-am putut vedea, vreme de trei ore, pe „Brother David“ povestind, împărtăşind, răspunzînd la întrebări despre frică, poezie, revelaţie, fără vreun semn de oboseală sau nerăbdare. La cei 85 de ani ai săi, avea o energie cu totul neobişnuită, nici nu s-a aşezat vreo secundă la masa pregătită, a stat drept şi alert şi a vorbit cu o limpezime care dădea cărţii sale deja publicate o altă greutate. 

Cine şi-a imaginat, pînă să-l vadă, că misticii aparţin altor vremuri, sau că mistica e o afacere clasată din vremuri mai deschise spre alte dimensiuni, ar fi trebuit să-l vadă pe acest călugăr catolic, născut în Austria, doctor în psihologie şi autor al unor cărţi clasice (Recunoştinţa, Inima rugăciunii, O minte care ascultă), dar şi coautor al unui dialog despre relaţia între ştiinţă şi teologie cu fizicianul Fritjof Capra sau al unei cărţi despre relaţia între creştinism şi budism. Ar fi trebuit văzut pentru că nimic din ce spunea nu părea suprapus fiinţei sale aflate în armonie cu sine şi cu tot ce-l înconjura, iar totul îl înconjura într-un halou aproape vizibil şi palpabil. A fost, la Bucureşti, o apariţie, iar felul în care îşi împărtăşea experienţa de viaţă – dialogînd plin de graţie cu Sf. Augustin, cu Abraham Maslow sau cu Bernard de Clairvaux – a fost, fără îndoială, o „experienţă de vîrf“, cum ar numi-o Maslow. În fond, spunea „Brother David“ citîndu-l pe psihologul american (mai cunoscut pentru ierarhizarea nevoilor umane), misticii nu sînt neapărat nişte persoane speciale, însă fiecare persoană este, în sinea sa, un mistic special.

Adevărul e că am ţinut să-l văd pe Brother David Steindl-Rast la Bucureşti mai ales pentru deschiderea sa neobişnuită către poezie şi pentru înţelegerea adevărului din marea poezie într-un fel pe care numai experienţa mistică ţi-l poate da. Pentru acest călugăr benedictin, la fel ca pentru Jung, înţelegerea mitologică este esenţială în cunoaşterea de sine, iar adevărul mitologic face parte din „acea realitate extinsă ce cuprinde dimensiunile elevate ale conştiinţei“. Poezia este însă calea de înţelegere instantanee, traducerea simultană, dintr-un limbaj suprauman, a unei alte realităţi. Shakespeare, Yeats, cummings, T.S. Eliot, Rumi sînt, pentru „Brother David“, poeţi ai fiinţei care au putut pune în cuvinte momente privilegiate pe care cu toţii le trăim, acele „peak experiences“, clipe de har, de inspiraţie, de intuiţie, pe care apoi le uităm fără să ştim măcar ce au fost. Privită astfel, poezia – marea poezie – ar trebui predată, la şcoală, ca o formă importantă de înţelegere a propriei condiţii, iar „cultivarea unei minţi poetice“ ar trebui să fie, tot începînd cu şcoala, un obiectiv la fel de important ca rezolvarea ecuaţiilor de gradul doi. Au scris-o, desigur, mulţi alţii, dar este o surpriză de proporţii (iar surpriza este unul dintre numele lui Dumnezeu, spunea „Brother David“) să asculţi o veritabilă minte poetică interpretînd, cu escale şi reflecţii personale, Crezul creştin. Mă gîndeam, în timp ce-l ascultam, ce păcat de profesorii de literatură care n-au înţeles vreodată ce cale regală poate fi poezia pentru sufletele unor adolescenţi rebeli. Deşi, la urma urmelor, poezia e un dar – adică, tot o surpriză – ce ţinteşte mai degrabă minţile inocente decît pe cele critice.