S-a observat încă din martie că piața de carte a fost printre primele afectate de criza pandemică. Și nu doar piața de carte, ci piața tipăriturilor în general, pentru că în declin au intrat, tot începînd de atunci, și revistele. Motivul a fost clar: oamenii au fost îndemnați sau obligați să stea în case, așa încît librăriile și chioșcurile de presă, cînd nu au fost închise, au avut mai puțini clienți decît în alți ani.

Dar nu aș absolutiza această observație. Cărțile și revistele au o inerție a lor pe care nu sînt sigur că, în 2020, pandemia a reușit s-o devieze. Sigur, sînt și date certe: vînzările au scăzut, accesul în arhive s-a suspendat, tîrgurile de carte fizice s-au amînat. Dar editurile au scos noi cărți și revistele au continuat să apară, măcar online; „viața a mers mai departe” și în acest domeniu. Cred că dacă e să căutăm un impact mai serios al pandemiei asupra pieței de carte, ar trebui să ne uităm mai degrabă la 2021 decît la 2020. Și asta pentru că abia la anul vom vedea dacă, sub șocul sau impresia puternică a pandemiei, autorii au abandonat temporar scrisul, lăsînd de izbeliște ceea ce ar fi trebuit să fie recolta anului 2021 – ceea ce, de altfel, mi se pare puțin probabil.

Și mai e un factor de luat în seamă cînd evaluăm scrisul: cititul. Dacă pandemia ar fi stimulat cititul, cu toate neajunsurile ivite, piața cărții nu s-ar fi micșorat, ci dimpotrivă, s-ar fi extins. Dar se pare că cititul și-a văzut de ritmul lui și pe pandemie. La chioșcul de presă din centrul comercial unde îmi fac cumpărăturile vin cîte două exemplare din revistele Viața Românească și Convorbiri literare. Cîte un număr (de 3, respectiv 9 lei bucata) iau eu; celelalte două rămase se duc lună de lună la retur, indiferent dacă e stare de urgență, de relaxare, de alertare, de sărbătoare sau mai știu eu ce stare de an pandemic. Atît se citește, nici un rînd mai mult, nici unul mai puțin.

Așa încît acum, la bilanț de 2020, o să spun că, de fapt, schița de analiză pe care o propun nu e atît pentru un an pandemic, cît pentru starea inerțială a anului discutat. Și așa cum 2021 va fi influențat de 2020, așa și 2020 este influențat de 2019 și de anii precedenți. Mai la concret, ceea ce am observat în ultimul timp a fost cheful de memorialistică ce i-a cuprins pe unii dintre scriitorii și intelectualii noștri ajunși la o anumită vîrstă. În anul reper 2020 am recenzat trei astfel de volume, toate începute însă în 2019 sau poate și mai devreme. Este vorba de Ioan T. Morar, Fake news în Epoca de Aur: amintiri și povestiri despre cenzura comunistă, Editura Polirom, Iași; Stelian Tănase, Sînt un copil al Războiului Rece, Editura Corint, București; Alex. Ștefănescu, Eu și comunismul, Editura Curtea Veche, București. Pot adăuga aici și Ana Blandiana, Soră lume, Editura Humanitas, București, pe care intenționez să îl prezint în curînd. Și dacă mi se scuză indiscreția, aș menționa și o aluzie a directorului fondator al revistei de față, Andrei Pleșu, pe care la sfîrșitul anului trecut l-am auzit vorbind despre un proiect memorialistic personal aflat în lucru. Aș spune deci că 2020 – și nu numai el, ci și următorii – stă și, respectiv, vor sta sub semnul „amintirilor”, care, avînd în vedere specificul nostru istoric, se ancorează, vrînd-nevrînd, în perioada comunistă. Este un gen diferit de ceea ce practică autorii de jurnale personale profesioniști, cum ar fi Mircea Cărtărescu sau Cristian Bădiliță; memorialistica celor ce au prins comunismul în toată splendoarea lui este o justificare, dar și o evaluare binevenită a unei epoci aparte.

Celălalt aspect al anului 2020 pe care îl semnalez se înscrie iar pe făgașul unui anume tip de inerție. Lumea pare să nu se mai sature de monografiile lui Stalin, personajul politic străin cu cele mai multe biografii traduse în românește după 1990. În anul de referință au apărut alte două, consistente, una semnată de Simon Sebag Montefiore (Stalin. Curtea țarului roșu, Polirom, 2020) și cealaltă de Sheila Fitzpatrick (În echipa lui Stalin. Anii periculoși din politica sovietică, Meteor Press, 2020). Ca obiect al curiozității și cercetării, Stalin e concurat doar de un alt dictator de același calibru, Hitler. Nu mai intru în detalii privind originea acestei fascinații, care nu e deloc doar românească. Dar ca să pun în context locul celor doi dictatori pe piața românească de carte o să rezum o cercetare rapidă pe care am făcut-o pe site-ul Cartepedia: căutările după Hitler întorc peste 350 de rezultate, cele după Stalin peste 300, Ceaușescu are 174, iar Churchill 106. Potențialul lui Stalin nu e însă nici pe departe epuizat; încă nu am auzit  la noi de traducerea monumentalei sale biografii începute de Stephen Kotkin și ajunse la volumul doi. O completare pe care o vom vedea, sper, în 2021.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: I. Iamandi