Andrei Cornea, Poveşti impertinente şi apocrife, Editura Humanitas, 2009.

Andrei Cornea se numără printre foarte puţinii intelectuali adevăraţi pe care-i avem. Într-o epocă a inflaţiei de „intelectuali“, epocă plină de relativi, pseudo şi autodeclaraţi, Andrei Cornea este un intelectual autentic & atipic: specialist în istoria artei şi autor de studii de referinţă despre filozofia antică, dar şi semnatar de editoriale politice efemere, avînd rare competenţe filologice şi filozofice (vezi traducerile, eseurile şi ediţiile critice îngrijite din Platon şi Aristotel), dar şi o excelentă priză analitică la realitatea socio-politică a ultimelor două decenii (vezi eseurile politice din revistele Contrapunct şi 22). Intelectual deopotrivă old school şi branşat la postmodernitate, capabil să polemizeze erudit, spiritual şi cu bune intuiţii şi despre nu ştiu ce virgulă într-un text de Plotin, şi despre politica externă americană din Orientul Mijlociu, Andrei Cornea reprezintă un tip de intelectual erudit & public ca şi inexistent la noi. Cu un elegant discurs conceptual, logic şi echilibrat ideologic, bine articulat stilistic, avînd competenţe multiple, de la religie la filozofie şi de la cultură la politică (volumul de eseuri Turnirul khazar, publicat în 1997, este un deliciu ideatic perfect actual), preocupat de etică şi moralitate, angajat şi redutabil în polemicile de pe piaţa ideilor, Andrei Cornea este oricînd eligibil pe o listă extinsă/alternativă a intelectualilor şi/sau gînditorilor lumii, precum cea alcătuită de Foreign Policy.
 
Prins între o Istorie a nefiinţei în filozofia greacă, aflată în curs de tipărire, şi prima ediţie critică a Legilor lui Platon, în curs de elaborare, Andrei Cornea a publicat aceste Poveşti impertinente şi apocrife, un volum cu peste 50 de texte ludice şi cvasiparenetice, o „jucăreauă“ de filozof care se relaxează şi se amuză alcătuind, pentru maturii rafinaţi, istorii alternative cu tîlc. Apocrife şi (destul de) eretice, deci impertinente, cum le denunţă autorul însuşi. Rescrieri sau continuări ale unor fabule celebre („Vulpea şi strugurii“, „Corbul şi vulpea“, „Greierele şi furnica“), versete şi episoade veterotestamentare (parabola fiului risipitor), basme clasice („Motanul încălţat“) şi anecdote (peştişorul de aur), dialoguri între obiecte, animale şi planete, dar, mai ales, între personaje mitice, literare sau biblice (Narcis, Oedip, Şeherezada, Don Quijote, Peter Schlehmil, Adam şi Eva, Abraham sau Iona), satire de tot felul (în timpul Facerii Dumnezeu primeşte bile albe sau negre), episoade biografice sau epiloguri fictive, istorii paralele, parabole sau distopii, poveştile lui Andrei Cornea se situează undeva între autenticitatea anecdotelor filozofice culese de Jean-Claude Carrière şi literaritatea prozelor apocrife ale lui Karel Cˇapek. Elementul de noutate şi sursă de mult umor este contextul modern al acestor apocrife în care apar extratereştri, Google, 4x4, televiziunea sau sms-urile. Personajele antice şi fictive sînt puse să-şi reinterpreteze rolurile într-o lume identică cu a noastră; prin urmare, contemporaneizarea dialogurilor şi a conflictelor creează o impertinenţă (în sens pragmatic) poetică şi, mai ales, morală, de mare efect. Ceea ce pare un simplu joc de-a literatura apocrifă ascunde însă o reinterpretare a tradiţiei, o (su)punere a moralei creştine unui alt context al valorilor (contemporane relative). La un anumit nivel, ca autor al unor episoade din „micile naraţiuni“ fondatoare ale civilizaţiei occidentale, Andrei Cornea impersonează un posibil avatar al lui Pierre Ménard. Spre deosebire însă de personajul borgesian – a cărui acţiune scripturală este, de fapt, o metaforă a relecturii –, Andrei Cornea nu copiază verbatim şi nu oferă acelaşi vechi text într-un nou context, ci modifică faptele, preocupat fiind, în mod explicit, de deturnarea sensului, de revelarea unei morale alternative prin inversarea sau modificarea perspectivei/unghiului/vocii narative. Cum ne spune naratorul însuşi într-un text intitulat, ironic, „Adevărul istoric“: „Odată cu trecerea timpului, anumite detalii s-au estompat şi totul a căpătat un sens opus celui iniţial.“ Opus, dar nu mai puţin profund şi adevărat! Teoreticienii prozei postmoderniste româneşti (dacă mai există) au aici materie cît cuprinde.
 
Citind aceste poveşti, îl găsim pe Dumnezeu dezis de lume şi însingurat, muştruluit de Iov şi pus în încurcătură de Abraham; furnica, din cauza încălzirii globale, are cămara goală; din cauza unei neînţelegeri, oglinda apei este ea sedusă de Narcis; din cauza iluziei create de suprafaţa apei, un peşte se îndrăgosteşte de o ramură a copacului de pe mal; rămasă fără poveşti şi ameninţată astfel cu moartea, Şeherezada se inspiră citind... O mie şi una de nopţi; după ce muşcă din „fructul cunoaşterii“, Eva are o criză de gelozie, iar Adam îi remarcă celulita; Don Quijote evită să-l înfrunte pe uriaşul Briareus, real şi adevărat, pe motiv c-ar fi o iluzie şi că şi-ar strica reputaţia de cavaler; întrebat de răzbunătorul Sfinx, la o conferinţă de presă, dacă e adevărat că se face vinovat de incest şi de paricid, Oedip spune că totul nu este decît o calomnie al cărei autor este „un intelectual, un evreu“ pe nume Freud etc. Alte texte n-au nimic din ideea rescrierii, sînt fie anecdote, fie satire, parabole sau curioase distopii, precum „Educaria“, o lume în care nu există ignoranţă, ci numai educaţie dusă la extrem, şi care dispare treptat sub neutralitatea propriei ştiinţe. Într-un alt text, un tînăr îi cere lui Dumnezeu să fie fericit cu iubirea lui, şi Dumnezeu îi dă, rînd pe rînd, la vîrste diferite, inocenţa, apoi pasiunea, apoi responsabilitatea, iar în cele din urmă povestea lor. Într-o posibilă parabolă a totalitarismului, leul este încoronat regele animalelor după ce ţine un discurs în care convinge animalele că el le ucide numai pe cele slabe, spre binele comun. Într-o parabolă înrudită cu cea a peşterii, un peşte provenind dintr-un lac nu-şi poate convinge semenii din acvariu că există o apă mai mare. Unele poveşti au şi lirism, cum este finalul din „Firele de praf“, în care Dumnezeu, rămas fără calităţi de oferit, le spune firelor de praf venite ultimele la împărţirea însuşirilor: „Fie ca, uneori, o rază de soare să se strecoare pe neaşteptate printr-o mică deschidere în zid sau printr-o fereastră. Şi fie ca acela care va privi raza de soare dintr-o parte, dinspre umbra în care se află el însuşi, să vă vadă pe voi, firele de praf, strălucind în rază ca nenumărate nestemate, dansînd un dans fără sfîrşit în splendoarea luminii. Şi fie ca cel care vă priveşte să creadă, chiar dacă numai pentru o clipită, că baletul vostru din rază arată drumul pierdut spre Paradis...“
 
Cu aceste poveşti apocrife, inevitabil inegale, dar inteligente şi pline de umor în impertinenţa lor neostentativă, Andrei Cornea se joacă superior şi de-a literatura, şi de-a filozofia. Ironia subminează orice urmă moralizatoare şi textele au un coté critic şi o înţelepciune cumva în răspăr. O carte ce vorbeşte, în fond, despre sensurile opuse şi nu mai puţin adevărate, dar, mai ales, despre beneficiile nonconformismului. Venind de la un intelectual de asemenea calibru, demersul este cît se poate de tonic.