● Valentina Șcerbani, Orașul promis, Editura Tracus Arte, 2019.

„Poezia e prima formă de a povesti istoria. E prima formă de a-i învăța pe copii să vorbească. Poezia e ceva ce poate să-ți placă, să te facă să suferi sau să iubești, fără să o înțelegi sau explici. Are melodie și ritm, are inimă. Pentru mine, discursul poetic e cel mai potrivit pentru a spune o poveste sumbră. Chiar și mizeria poate fi melancolică în poezie”, spunea prozatoarea basarabeană Valentina Șcerbani (n. 1988), într-un interviu recent pe blog-ul de literatură DLITE al Institutului Goethe, despre romanul său de debut. „Visele sînt ca niște articulații pentru corpul romanului, au conținut și amprentă emoțională. Pentru mine sînt importante, pentru că, de cele mai multe ori, un vis scurt poate comunica mai mult decît o realitate lungă. Sînt ca niște concentrații nervoase, durează puțin, dar sînt foarte intense. În plus, visul este întotdeauna atrăgător, pentru că e inexplicabil”, mai spunea tînăra prozatoare explicînd natura relativ neobișnuită a prozei sale.

În fond, Orașul promis pare genul de novella poematic gotică pe care ar fi scris-o Bacovia după ce ar fi vizionat filmele neorealismului italian. Ingredientele stilistice ale prozei Valentinei Șcerbani sînt cumva familiare și, totodată, bizare, iar romanul se citește ca-ntr-un vis în care recunoști cîte ceva cu senzația amestecată de plăcere și disconfort. Multe lucruri par stîngăcii, dar așa ne apar și în vise, așa cum descrierile minuțioase, laolaltă cu elementele inexplicabile, țin tot de natura supra-realistă a visului. Romanul este construit ca un poem în transă și te acaparează cu atmosfera lui deopotrivă sumbră și fascinantă.

Ca subiect, pare un altoi noir de Dickens, Poe și Cehov cu un omagiu adus lui Márquez: o femeie aflată pe moarte își lasă fiica, printr-o procură, în grija celor două surori care trăiesc singure într-o casă enormă dintr-un oraș cam pustiu și izolat, situat deasupra unui rîu și cu o geografie ciudată, unde ploaia de toamnă nu se mai oprește. Fata, pe nume Ileana, care își povestește însingurarea și singurătatea, ajunge în grija mătușilor ei, după ce inițial fusese lăsată în grija unei alte femei. Nu și-a văzut mama de multă vreme și romanul începe cu visul premonitoriu al morții acesteia, o perspectivă ce nu pare să le afecteze pe cele două mătuși, Maria și cealaltă (așa cum apare, fără nume), care oricum nu se aflau în relații bune cu sora lor, de moștenirea lucrurilor căreia se bucură din plin (vezi și fragmentul de mai jos).

Toate femeile sînt exponentele singurătății: mama fetei a fost părăsită de bărbat și acum se află pe moarte („mama a visat dintotdeauna la o tinerețe care nu i-a aparținut cu adevărat niciodată”), Ileana crește printre străini, înstrăinată de tată și, în curînd, orfană de mamă, Maria este o văduvă consolată doar de caii rămași de la soț („posedată de o anumită răzbunare, o aranjare a lucrurilor de mult scăpate de sub control”), iar cealaltă, nevrotică, și-a părăsit bărbatul fiind gravidă cu o fată ce acum zace bolnavă. Este o lume a femeilor singure și nefericite, cumva damnate (alte două femei, personaje pasagere în roman, mor în circumstanțe nelămurite), delăsate de viață și apăsate deopotrivă de soartă și de ploaia rece necontenită care macină, mucegăiește, inundă, dezintegrează treptat această casă Usher rusească, omorînd caii bolnavi din grajd și lăsîndu-le pe femei fără apă, fără radio, apoi fără curent și, în cele din urmă, fără provizii (situație, inclusiv stilistic, asemănătoare scenariului, de data asta cu bărbați, din filmul The Lighthouse, regia Robert Eggers).

Relatarea, uneori însoțită de elemente grafice, și în retrospectivă – nota bene! – a Ilenei („am îmbătrînit rămînînd copil”), fata abuzată de mătușile ei care „miroseau a sare iodată” și cu o încercare eșuată de a fugi din orașul izolat înainte de venirea iernii, este deopotrivă apăsătoare prin atmosfera coșmarescă și poetică prin senzorialitate și lentoare. Visele ei întunecate, în acord cu urgia potopului blînd și cu mediul rece din casa rîncedă („mirosul de mucegai se strecura chiar și în vise”), se împletesc minuțios cu amintirile vieții alături de mama ei, cu dorul față de un tată mai degrabă necunoscut și, mai ales, cu descrierile minuțioase ale peisajului lacustru și ale decorului casei cu camere înțesate de obiecte („muzeu al singurătății”). Cu simțurile încordate la maximum de tristețe și dor, precoce, cu o imaginație hrănită de revistele și cărțile pe care le citește tot timpul, Ileana se retrage din izolare și mai adînc, în lumea ei, unde vede în detaliu și visează enorm, descrierile și percepțiile ei fiind foarte vizuale și de o exactitate aproape fantastică. Pe spații mici, vocea deznădăjduit-melancolică a Ilenei este blecheriană.

Deși destule elemente și informații disparate lasă să se înțeleagă că totul se petrece într-un oraș de la marginea fostului imperiu sovietic, în deceniul de după prăbușirea comunismului, marcat de traume sociale (emigrație, sărăcie), romanul pare mai degrabă plasat într-o geografie și un timp ieșite din istorie, singurătatea, boala și ploaia necontenită fiind manifestările (blestemul?) unei lumi ieșite din matcă, ce-și continuă marșul mecanic, ispășind un păcat ancestral. Astfel, dimensiunii onirice noir a narațiunii i se adaugă și una alegorică. Orașul promis (de către mamă) este iluzie și deșertăciune, așa cum o vizitatoare a casei, comis-voiajor misterios, îi spune fetei: „ceea ce trăim acum peste ani nu va fi decît un vis, în cel mai bun caz, pentru că istoria e un vis care ne lasă răni, dar încă nu ne învață”.

Cu acest mic și straniu roman de atmosferă onirică, ambițios în premise, cu destule stîngăcii, dar și cu multe oaze de frumusețe sumbră, experimental pe alocuri, vag alegoric, poetic de la un capăt la altul, Valentina Șcerbani debutează mai mult decît promițător.


Orașul promis (fragment)

După cîteva glume deocheate, cealaltă a pus pe masă o valiză. A desfăcut-o și a scos o mapă cu clasor și un teanc de haine. Alături, două geamantane pline cu lucruri. Maria a înșfăcat o rochie de mătase ca pielea și a pus-o pe ea. O netezea cu dosul palmei și ofta spunîndu-i celeilalte despre textura plăcută la atingere și foarte fină. Nu le văzusem niciodată atît de mulțumite. „Asta mi-o iau mie”, zise în cele din urmă Maria și punea deoparte tot felul de haine, fulare de mătase, colane și cămăși de noapte.

În tot ritualul care a urmat, cealaltă părea să-și piardă cumpătul. Maria înșfăca cele mai frumoase haine, țesăturile scumpe și accesoriile sobre, cu pietre scumpe. Deodată s-a întors spre celelalte geamantane și le-a desfăcut cu piciorul. A scos un pulover gri din mohair și i l-a arătat celeilalte. „Pe acesta îl recunoști?”, zîmbi copilărește, cealaltă îi răspunse doar „firește”. Atunci mi-am dat seama că toate lucrurile erau ale mamei. Am recunoscut fusta de lînă, puloverul din tricot, cămașa fără nasturi, sarafanul cu buzunare cargo, mănușile din piele, palonul în carouri și maleta neagră. Dintr-o traistă roz a scos cîteva perechi de chiloți și patru sutiene.

Cealaltă, cu mișcări lente și exersate, își scotea de pe picioare ciorapii de mătase ai mamei, Maria repede îi trăgea pe picioarele sale. În cel de-al doilea geamantan erau cearșafuri noi, prosoape și blănuri. Chicotind, Maria a scos o rochie neagră, cu fire lucioase, lungă, pînă în pămînt. Îi venea perfect pe corpul în formă de pară. S-a privit minute întregi în oglindă. Apoi, din același geamantan, a mai scos o pereche de pantofi eleganți din piele întoarsă cu baretă discretă ce se potriveau bine cu rochia. Cealaltă a privit-o plictisită. Recunoșteam în gesturile ei anumite trăsături ale mamei. Îmi venea să intru și să-i smulg hainele de pe ea, să le tîrăsc prin noroi sau să le tai cu foarfeca. Pe de altă parte, îmi venea să intru și să o cuprind cu toată ființa mea, ca pe-o dovadă a existenței mamei. Clocoteam în propria deznădejde. Cred că atunci mi-ai fi zis: „Ca să nu te nenorocească, nu-ți rămîne decît s-o îndrăgești”.

Fără să vreau, am crăpat ușa mai tare.

– Sînt hainele mamei.