● Adrian Cioroianu, Epoca de aur a incertitudinii. America şi China, ideile şi Primăvara arabă, Clio, Clausewitz şi Lady Gaga la începutul secolului XXI, Editura Curtea Veche, 2012. 

Am citit cu oarecare întîrziere substanţialul volum de publicistică şi eseu – foarte bine structurat – al lui Adrian Cioroianu, în care istoricul se ocupă de două mari teme. Mai întîi, cea care m-a interesat în mod deosebit, statutul intelectualului în această epocă a incertitudinii, sintagmă cu trimitere la imprevizibilul şi instabilul vremurilor prezente, sau, în cuvintele autorului „poziţionarea intelectualului între bibliotecă şi televiziune, între cunoaştere şi informaţie, între continuum-ul oferit de civilizaţia literei şi evenimentul ilustrat de civilizaţia imaginii“. A doua parte de interes a volumului, şi cea mai întinsă, se ocupă de „logica în schimbare a actualităţii internaţionale“, cu focus pe cîteva cazuri: China, SUA, Rusia, Turcia, Republica Moldova, Europa sau lumea islamică. Trei fire logice străbat şi coordonează sensurile întregului material: logica educativ-istorică a muzei Clio, structurată pe poveste şi pe trecut, bazată pe cunoaştere şi acumulare, reprezentată de intelectual şi oferind modele; logica mobilizatoare a generalului von Clausewitz, preocupată de politică şi viitor, bazată pe planuri şi tactici, reprezentată de tehnocraţi şi oferind eroi; şi logica axată pe eveniment & surpriză a star-system-ului Lady Gaga, prinsă în prezentul continuu, reprezentată de prezenţe media şi oferind vedete. Trei paradigme socio-culturale şi politice, toate prezente şi reprezentative pentru secolul nostru, dar aflate într-un echilibru incert.

Prima parte a cărţii se ocupă, cum spuneam, de felul în care intelectualul român s-a situat în ultimele decenii între aceste trei tipuri de logică pe piaţa ideilor şi a culturii, de contribuţia şi reacţiile lui în faţa schimbărilor ideologice, de creşterile şi descreşterile lui publice. Două dintre capitolele primei părţi pot (re)stîrni interesul prin faptul că au legătură cu protestele publice şi polemicile ideologice din ultima lună, iar acesta este şi motivul pentru care mi s-a părut interesant să (re)pun aici pe tapet şi, eventual, în circulaţie, cîteva idei. În capitolul „Intelectualul, de la Karl Marx la Lady Gaga“ (asta apropo şi de recenta polemică dintre Nicolae Manolescu şi Paul Cernat via CriticAtac), Adrian Cioroianu aduce cîteva lămuriri în ceea ce priveşte moştenirea marxistă la noi: „Nu cred că a existat un stat condus de un regim auto-declarat marxist (precum cel al PCR) în care studierea lui Marx să fie mai anemică şi mai neglijată; inclusiv de către Conducător (...) Aş spune totuşi că, în ciuda necitirii lui Marx la noi, remanenţele unui marxism clişeizat şi nedigerat intelectualiceşte ne-au marcat în bună parte primul deceniu postcomunist. Revoluţia din 1989 (poporul muncitor vs tiranul), mineriadele (poporul muncitor vs guvernul), Piaţa Universităţii (poporul muncitor vs poporul gînditor), cristalizarea mişcării sindicale, primele alegeri libere, primele greve, primele garnituri guvernamentale – cu toate au avut la noi, nemărturisit şi poate neconştientizat, ceva din rudimentele cu care vulgata «marxistă» a spălat creierele acestei naţiuni timp de 40 de ani.“

Şi continuă Adrian Cioroianu: „În măsura în care ar trăi astăzi, Marx ar trebui cu obligativitate să fie gazda unei emisiuni TV, poate şi a unui show radiofonic, iar în măsura în care ar dori totuşi să mai şi scrie, ar putea foarte bine anima un blog – dar mai ales ar trebui să aibă un cont pe toate reţelele de socializare care contează. Mai precis: un teoretician al revoluţiei – să-i spunem Marx 2.0 – propriu logicii de tip Lady Gaga ar fi mai curînd un amestec de Daniel Cohn-Bendit, Michael Moore, Sarah Palin şi Dan Puric...“ 

Adrian Cioroianu continuă capitolul cu paralela între Şcoala de la Păltiniş şi Cenaclul Flacăra, cele două faţete/fenomene ale mediului cultural românesc optzecist. Exerciţiul său de marcare a diferenţelor, dar şi a similitudinilor „celor două forme de evadare din prezentul asfixianţilor ani ’80 ai regimului ceauşist“ a făcut ceva vîlvă la vremea respectivă, de aceea nu mai insist. Reiau însă ideea că actorul Dan Puric este văzut drept încarnarea prototipului de personaj produs de Cenaclul Flacăra, adică al unui personaj media din logica de tip Lady Gaga, cu mai mare impact public – datorită televiziunii care a înlocuit şcoala românilor în formare –, decît un intelectual, oricare ar fi el, format în logica de tip Clio. E însă interesant că, în dosarul/topul alcătuit în 2011 de revista Forbes şi dedicat cîştigurilor băneşti ale celor mai prizaţi scriitori români în viaţă, se află nume precum Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Neagu Djuvara, Radu Paraschivescu şi cîţiva scriitori ale căror venituri se datorează, aproape exclusiv, pieţei culturale de dinainte de ’89 – D.R. Popescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Nicolae Manolescu şi Dinu Săraru, dar nu se regăsesc şi Pavel Coruţ sau Dan Puric, scriitori situaţi în logica de tip Lady Gaga. Explicaţia mea conţine un paradox relativ şi anume faptul că aceştia, în ciuda audienţei populare (datorate folclorului, respectiv televiziunii), s-au sustras pieţei oficiale a produselor culturale: amîndoi şi-au publicat cărţile în regim propriu, neputînd fi, astfel, nici validaţi comercial, nici cultural, ei rămînînd, deocamdată, doar cu statutul de fenomene urbane, adică legende culturale.

Un alt capitol interesant este cel dedicat intelectualului în postcomunism, unde Adrian Cioroianu formulează, în continuare, la fel de incomod: „Deasupra capului intelectualului român generic atîrnă un paradox: el vrea să fie liber, iar această libertate să-i fie totuşi apărată de un patron generos.“ De la regele Carol I la regele Carol al II-lea şi de la Dej şi Ceauşescu la Iliescu, Constantinescu şi Băsescu (iar eu aş adăuga şi cuplul Antonescu – Ponta), toţi aceştia „au găsit mereu clienţi (în mediul intelectual) care să aibă nevoie de protecţie/susţinere“. Alte idei tari ale acestui capitol sînt cele legate de faptul că democratizarea societăţii a devalorizat şi politizat învăţămîntul, care este mai deficitar decît cel de dinainte de ’89 (în ultimul clasament PISA, din 2010, învăţămîntul românesc se afla pe locul 49 din 65, penultimul din Europa, doar înaintea Albaniei), aşa cum „intelighenţia română a fost, după 1989, victorioasă în raport cu Istoria (adică în raport cu trecutul) şi perdantă în raport cu prezentul“ lăsat în mîna personajelor media, care au înlocuit cu succes modelele intelectuale ce aveau la bază educaţia şi cultura.  

Într-un singur loc, peisajul descris de Adrian Cioroianu nu pare chiar conform cu situaţia recentă şi anume acolo unde spune că intelighenţia română nu a fost nicicînd, în ultimii 200 de ani, mai amorţită decît azi. Dacă acceptăm logica de tip Lady Gaga, atunci trebuie să recunoaştem că măcar stînga intelectuală de consum inconoclast de la CriticAtac este destul de agitată, iar subcapitolul intitulat „Conservatorismul intelectual de la Maiorescu la parada gay“ ar trebui dezvoltat cîndva. Altfel, bilanţul istoric al participării intelectualilor la impunerea unor ţeluri ori decizii social-politice pare exact în schema lui Adrian Cioroianu: cu momente de vîrf pentru mijlocul secolului al IX-lea (cînd intelectualii dominau atît politica, cît şi media vremii), anii ’60-’70 (în perioada de căutare a legitimării „istorice“ şi „naţionale“ a comunismului) şi anii ’90 (cvasisolidaritatea din jurul majorităţii intelectuale chiar dacă scindate politic, dar care domina media), cu ups & downs pentru deceniile României Mari (cînd fiecare ţel politic avea propriii intelectuali) şi cu momentul de decădere totală din anii 2000, cînd intelectualii nu mai sînt prezenţi nici în politică, nici în media, nici măcar în noile media. Dar, cum spuneam, o anume dezmorţire pare să se fi produs pe fondul acestor proteste, cele mai puternice de la fenomenul „Piaţa Universităţii“ încoace.