András Forgách, Dosarele mamei mele, traducere de Andrei Dósa, Editura Pandora M, 2021.

În toamna lui 2013, prozatorul, dramaturgul, scenaristul, traducătorul și regizorul de teatru maghiar multipremiat András Forgách (n. 1952) afla, de la un prieten din copilărie cercetător în arhive, că mama lui fusese colaboratoare, între anul 1978 și pînă la moartea ei în 1985, a poliției secrete comuniste maghiare (vezi și fragmentul de mai jos). András Forgách publicase în 2007 o carte de memorii despre părinții săi folosindu-se de corespondența purtată de aceștia în tinerețea lor și de scrisorile unei bunici, pentru ca șase ani mai tîrziu să afle că nimic din ce știa și din ce scrisese despre familia lui nu era adevărat. În acest moment, András Forgách lucrează la o ediție revăzută și adăugită a acelei cărți de memorii, într-un amplu proces de reluare a reconstituirii cît mai fidele a biografiei și a memoriei în care ficțiunea joacă încă un rol important. (Într-o situație asemănătoare s-a aflat un alt scriitor maghiar, regretatul Péter Esterházy, situație în urma căreia a rezultat cartea intitulată chiar Ediție revăzută, tradusă și la noi în 2008 la Editura Curtea Veche, și menționată de András Forgách la un moment dat în romanul său.)

Viața părinților lui András Forgách, ambii dispăruți, tragic și totodată convenabil, înainte de căderea comunismului, rămăsese, în tot acest timp, necunoscută în mare parte. Tatăl său, Marcell Forgách, născut Friedmann, la Satu Mare, era unul dintre cei trei supraviețuitori ai familiei sale dispărute în lagărele Holocaustului („Nu se reîntorsese niciodată în orașul său natal, nu trecuse niciodată granița româno-maghiară ca să vadă ce mai rămăsese din copilăria lui, ce mai rămăsese din orașul în care toți, aproape pînă la ultimul, toți cei de care fusese legat prin legături de iubire, fuseseră uciși”). Evreu antisionist „care aplica logica brută a bolșevismului”, ajunge un jurnalist talentat, corespondent de la Londra imediat după război, și informator „din convingere politică”, dar unul capricios din cauza naturii sale bipolare („relatările sale erau pline de presupuneri, bănuieli și referințe obscure la surse anonime”), fiind în cele din urmă tras pe linie moartă și al cărui dosar s-a pierdut în vîrtejul ce a cuprins arhivele secrete maghiare din post-comunism, moare prematur și grav bolnav, ducînd cu el inclusiv secretul soției sale pe care o mai ajuta în munca de redactare a notelor informative.

Bruria Forgách, al cărei bunic a fost un faimos scriitor și traducător evreu, crescuse la Tel Aviv, dar s-a mutat în Ungaria unde a îmbrățișat, ca și soțul ei, stalinismul, căruia i-a rămas fidelă și după invazia sovietică în Budapesta din 1956, și după cea din Praga din 1968. Antisionistă convinsă, munca ei de informatoare prinsă „între două patrii pe nisipuri mișcătoare” consta, în mare parte, în traducerea din ebraică în maghiară a unor articole de presă și în infiltrarea în cercurile sioniste din preajma familiei rămase în locurile natale din Tel Aviv. Ulterior, la începutul anilor ’80, ea consimte și dă o mînă de ajutor ca apartamentul fiului ei scriitor (dintre cei patru copii, o fiică trăia la Moscova, iar o alta la New York), care atunci îl găzduia pe poetul disident György Petri, autorul primului samizdat maghiar, să fie pus sub urmărire.

Acestea sînt, în mare parte, faptele, iar András Forgách construiește romanul sub forma unui triptic. Prima parte, alcătuită din șase episoade aranjate necronologic și avîndu-i în prim-plan pe ambii părinți în diverse momente ale vieții lor de informatori, conține, la rîndu-i, trei niveluri: 1) reconstituirea ficțională a personajelor și a vieții lor într-o proză vie, dialogală, analitică, cu multe descrieri, alternînd cu 2) fragmente din epistole reale, uneori sentimentale, marcate în cursive, fiind susținută în subsolul paginii de 3) notele informative scrise în limbajul sec, de lemn, și care păstrează fontul specific mașinii de scris pentru a marca, încă și mai evident, caracterul lor strict informativ, mecanica inumană și cinică a demersului. În finalul acestei prime părți a romanului este inversat pentru prima dată raportul textelor: pagina reproduce raportul de încheiere a activității de colaboratoare secretă a „Doamnei Pápai” cu puțin timp înaintea morții cauzate de un cancer, iar în subsolul paginii sînt trecute reacțiile ulterioare ale fiului în chip de note de șoc, revoltă și imprecație.

Partea mediană a acestui triptic – inima lui, cum ar veni – o constituie o serie de cinci poeme de familie însoțite de asemenea de note de subsol preluate din dosarele mamei; pentru ca în partea a treia (de unde am preluat și fragmentul de mai jos) să întîlnim, în sfîrșit, și vocea fiului scriitor, a lui András Forgách, într-o proză la limita confesiunii și eseului, cu inserturi din dosarele mamei comentate și puse în perspectivă, întregind astfel un formidabil roman polifonic și multifațetat despre memorie și politică, despre familie și istorie, un roman politic deopotrivă emoționant și teribil, construit inteligent, mixînd tonurile și genurile, alternînd retoricile într-o căutare complexă a ceea ce s-ar putea numi adevăr.  

Cu această a doua carte tradusă în română (după volumul de teatru Cheia, Curtea Veche, 2010), prozatorul András Forgách se alătură, în sfîrșit, și el unui grup de autori maghiari extraordinari traduși și la noi, deocamdată însă cu prea puține titluri.

Conversația dintre András Forgách și Marius Chivu, realizată cu prilejul Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara (27-29 octombrie), va putea fi ascultată luni, 8 noiembrie, de la ora 22, în cadrul emisiunii All You Can Read de pe www.UrbanSunsets.com.

***

Dosarele mamei mele (fragment)

Sau dacă o ființă amabilă, deșteaptă, minunată, mătușa ta, la care ai apelat de mai multe ori pentru a primi sfaturi, se trezește într-o bună zi și nu știe cine e. Și atunci înțelegi ce este Alzheimer-ul. În zîmbetul ei s-a întipărit experiența unei vieți, corpul își mai amintește de persoana care a fost, chimia continuă să-și facă treaba, scheletul exterior rămîne întreg, doar că, dintre toți, nu știe cine este. Cu toate că întreaga ei lume se află la un braț distanță, se ascunde în fiecare mișcare a ei, i s-a întipărit din punct de vedere chimic în trup, vibrează în fiecare gest și frază. La suprafață nu i se observă absența. Ține în același fel cartea în mînă și citește aceeași pagină luni la rînd. Citește la fel de frumos, la lumina veiozei. E minunată. Rîde zgomotos, dar nu-și mai aduce aminte cum o cheamă. Este ea, și totuși nu este ea. Dacă ai cunoscut-o și ai iubit-o, atunci vei înțelege dintr-odată. Conștiința acestui fapt te lasă fără cuvinte. Dacă ai cunoscut-o și nu ai iubit-o, atunci e doar un caz trist, o știre în ziar, o curiozitate.

Sau dacă într-o bună zi (mă rog, într-o zi nu chiar atît de bună) afli că mama ta a a fost racolată de regim. Ești sunat de o cunoștință care a dat din întîmplare de urma unei informații. I-a căzut în mînă un document. Un început tipic pentru astfel de scenarii. Sună telefonul, vestea te izbește în moalele capului. Aici mai intervine un mic detaliu, departamentul III/I nu este tocmai același lucru cu departamentul III/III. Poți s-o întorci cum vrei, oricum nu-i pasă nimănui. Ia stai un pic, nu numai că e același lucru, e cu atît mai mult același lucru. Mama mea a fost agent sau informator. N-a fost. Ba a fost. Nu. Ba da. Bine, nu a fost informator, ci spion. Nu un spion adevărat, dar pe aproape. Nici, nici, a fost colaborator secret, cs. Un șurub minuscul, ultima rotiță dințată a unui aparat opresiv și meschin. Piesa care n-a putut fi niciodată suficient de mică. Și care n-a putut fi suficient de neînsemnată. Și o singură clipă modifică fiecare clipă pe care ai petrecut-o împreună cu acest șurub minuscul, cu această piesă minusculă, fiecare clipă pe care ai trăit-o alături de acest c.s., n.c. (colaborator secret, nume de cod). De parcă legile perspectivei și gravitației s-ar modifica de la un minut la altul. Cînd colo, ce să vezi, se pot modifica. Dar acest lucru nu modifică doar clipele petrecute împreună. Toate celelalte clipe devin și ele lipsite de apărare, sînt dezgolite, anihilînd ce-a fost înainte și ce va fi după, lichidează momentele de intimitate ale unei familii, primele întrebări, primii pași, primele cuvinte, gusturile savurate împreună, sărbătorile petrecute împreună, Crăciunul, stropitul fetelor cu parfum de Paști, prima zi de școală, ziua în care primești carnetul de note, farsele, poveștile, minciunile copilăroase, micile minuni, pagodele și dragonii chinezești de hîrtie deschizîndu-se în apa fierbinte, veselia, tristețea, partidele de cărți, iubirile, sorbitul împreună din ceaiul cu lapre, tonul cu smîntînă, langoșile de pe malul lacului Balaton, cubulețul de marțipan din vîrful cuțitului, Kellogʼs Crispy Cornflakes, Spărgătorul de nuci, Lacul lebedelor, marile certuri, marile crize de plîns, febra fînului, Thomas Mann, marile ocazii cînd s-a făcut dreptate, marile ospeții, respirația zgomotoasă, durerea de dinți, excursiile, faptul că noaptea ți-a turnat ulei fierbinte în urechi, că ți-a masat tîmpla, ți-a cîntat cîntece de leagăn în ebraică și maghiară, descoperirea lumii, albumele de fotografii, zumzetul noptatic al gîzelor, Schubert, Toscanini, toate sunetele tuturor pieselor muzicale pe care le-am ascultat vreodată, toate marile pauze dintre note, inclusiv liniștea. Totul devine suspect, mai ales frumusețea, totul devine banal: generozitatea, sacrificiul de sine. Totul devine valabil în raport cu altceva și despre asta nu se poate vorbi.

Însă nici nu poți să nu vorbești despre asta.