George Volceanov, Un Shakespeare pentru mileniul trei: istoria unei ediții, Editura Tracus Arte, 2021.

În mai puțin de un deceniu, George Volceanov a reușit să ducă la capăt cele șaisprezece volume ale integralei Shakespeare pe care o inaugurase, din postură de mastermind, în 2010 cu Sonetele, Furtuna și, pe de altă parte, Hamlet (toate cele trei versiuni, masiv adnotate). O ediție de referință, fără discuție, ale cărei merite n-am să le reiau acum. S-a scris mult, uneori consistent, alteori doar analitic, despre ea. A fost recompensată cu premii (lucru care mă mișcă mai puțin, dar care are, socialmente, importanța lui), a intrat, în sfîrșit, în circuitele teatrelor. Destul cît, în cercuri concentrice, proiectul să aibă ecou și să ajungă, cum-necum, la cititorii pe care-i merită. Sau poate că sînt eu prea optimist.

Parcă înadins pentru a-mi susține entuziasmul, George Volceanov publică acum, complementar și retrospectiv, „sinteza epică” a acestei misiuni încheiate: o carte de aproape trei sute de pagini care reface preistoria, istoria (cu marile sau micile ei bătălii) și apoteoza celor nouă ani de travaliu. O numesc așa, cu formula consacrată de Călinescu, pentru că nu-mi pot reprima senzația că am parcurs de fapt un roman pasionant. De ce? Cum? Pentru că Volceanov știe să scenarizeze, simte momentele cînd încărcătura trebuie dezamorsată sau, dimpotrivă, detonată, e precis, fluent și oportun în frază. Are, în plus, tactul de a explica fără elipse și de a detalia fără risipe. Las deoparte ultimul capitol, „Promovarea și receptarea ediției”, fatalmente mai tehnic (orice epilog e, în somatica lui, tehnic) pentru a-mi rămîne timp să spun cîte ceva despre primele două, „Începuturile” și „Dialogul cu precursorii”. Se întîmplă rar ca dintr-o cazuistică atît de bogată cum e aceea pe care o propune George Volceanov aici să derive direct argumente, principii și pertractări necesare.

De la primele lecții de traductologie sub îndrumarea marelui anglist Leon Levițchi pînă la necesara despărțire de soluțiile locale ale mentorului, totul e de găsit aici, în dezvoltări succesive. În latura lui nostalgică (fiindcă există, da, și-așa ceva), „romanul” acesta e o continuă îndepărtare, în numele adevărului, de figura lui Levițchi. O secvență din carte se intitulează, semnificativ, „Un paricid literar”. E, îmi vine să zic, doar o sinecdocă: s-ar potrivi, subiacent, întregului. Un Shakespeare pentru mileniul trei stă, afectiv, pe încărcătura cu totul particulară din Bhagavad Gita. Volceanov a deprins tot ce era de deprins de la profesorul său, dar asta nu-l face să nu observe că transpunerile lui păcătuiesc în primul rînd printr-un prea acut „filologism”: sînt destinate esteților de bibliotecă, obișnuiți să deguste parfumul rarității lexicale, dar ignoră auzul (poate needucat, poate fragil) al publicului din sala de teatru. „Mă dumicam” sau „mă-ntorlocam” pentru „I’d divide” și „meet and join” sînt opțiuni cît se poate de neuzuale. Prea uzuală, în schimb și, simultan, improprie e, tot acolo, referirea la Zeus acolo unde Shakespeare însuși (care știa latină, dar mai puțină greacă) îl numise pe Jupiter. Mai dau un singur exemplu: replica unuia dintre groparii din Hamlet („We have many pocky corpses that will scarce hold the laying”) e echivalată de Levițchi și Duțescu prin imposibil-metaforicul „niște leșuri care nu mai fac față”. Amar, dar just, Volceanov se întreabă cui anume și, în fond, de ce o asemenea eroare cînd adjectivul „pocky” se referă cît se poate de explicit la sifilis.  

Totuși, dacă rezolvările găsite de Leon Levițchi sînt adeseori amendabile, ele nu umbresc admirația de fond pe care Volceanov se simte îndreptățit să i-o arate. Comparativ cu alți traducători, el greșește, măcar, mai puțin și mai onest. Detaliate aici, devierile acestora alcătuiesc un veritabil album teratologic, pe care autorul se amuză să-l prezinte în toată splendoarea lui. Cel mai rău iese Dan Amedeo Lăzărescu, taxat, pe bună dreptate, ca un desăvîrșit diletant. Nici alții, însă, nu se arată a fi mai vrednici. Tudor Vianu, de pildă, pare cu totul decuplat de așa-numita „maximă a stringenței”: nu poți (sau poți, dar cu ce rezultate...) să amplifici în traducere cu aproape douăzeci și cinci de procente numărul de versuri al originalului. E ca și cum un sonet ar avea, în loc de cele paisprezece rînduri știute, șaptesprezece, just like that. După cum nu poți (deși, iată, s-a întîmplat și asta...) să procedezi ca Dan Botta, care slavizează abuziv și inadmisibil în anii ’50 pînă și cele mai criante latinisme din textul shakespearian. Cum să faci din abbeys and priories „lavre”? Sau din legitimate – „pravilnic”? Sau din monsters – „iazmă zăticnită”? Fără îndoială, a avut și frica un cuvînt de spus, musca legionară de pe căciula lui Botta făcîndu-l poate mai obedient decît ar fi fost cazul în etapa revanșardă a comunismului românesc.

Dar discuția nu e ideologică, e pur și simplu profesională: Shakespeare a fost un imens creator de limbaj în cel mai nemetaforic dintre sensuri. Deține, ca să zic așa, patent pe mai bine de o mie de termeni din engleza actuală. De ce să arhaizezi un vizionar? Sub ce rațiune intelectuală să-i trădezi, în asemenea măsură, natura? Tot o trădare demască și teribilele pagini dedicate obscenităților și argourilor distilate de Shakespeare în piesele sale. N-are rost să le indic, cititorul se va bucura de ele și fără recomandarea mea. Ce sper, însă, e ca, făcînd-o, să renunțe la acel tremur ipocrit burghez care ține sub preș picanteriile marii literaturi, rezervîndu-și pentru spațiul public marile definiții, totdeauna pudibonde, înțepat metafizice și, vai, atît de inculte.

Despre suflul cărții, într-o singură respirație: îl prețuiam de mult pe excelentul traducător George Volceanov. Abia acum constat ce redutabil polemist poate fi.

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.