Pe la începutul lui Făurar, cînd Ioana Pârvulescu mi-a descris proiectul unei culegeri, la Humanitas, cu amintiri culinare din copilărie, gen Cărţile care ne-au făcut oameni, m-am dat pe spate de fericire, fără să mai întreb ce şi cum. Să ţi se dea voie la un text retrospectiv-confesiv de 30.000 de semne, în care să spui cine, cît şi cum te-a învăţat (sau nu) că educaţia gastronomică e soră bună cu educaţia estetică, fizică, istorică, religioasă, financiară, vestimentară, igienică ş.a. – este o generozitate editorială de nerefuzat. M-am avîntat mintenaş în cascada evocativă, aducîndu-mi aminte, o dată mai mult, că scriitorimea moldo-valah-transilvană, paşoptistă, junimistă, clasică, romantică ş.a.m.d. s-a dedicat cu nesăţioasă plăcere memorialisticii. La noi – ştie cine vrea s-o ştie – ficţiunea e moft, dumneaei Memoria e totul.

În ce mă priveşte, sînt un adversar al disjuncţiilor şi, prin urmare, un atlet al conjuncţiei. Înţeleg şi accept (pînă la un punct) ierarhia „anatomică“ a fericirii. Cînd e vorba de cele ieftine, nisipoase, concret-pîrdalnice, vorbim de satisfacţii materiale. Cînd urcăm către voluptate şi ajungem în plexul solar, optăm pentru formula plăcerile cărnii, pentru ca, odată ajunşi în vîrf, din limb către nimb, să ne tolănim paradisiac în bucuriile spiritului. M-au răzvrătit dintotdeauna aceste ţarcuri cu sorginte medievală, care împart în felii inegale împlinirea. De ce ar fi senzoriumul, fără excepţie şi irevocabil, sluga păcătoasă a spiritului? De ce ar fi plăcerile trupeşti, fără excepţie şi irevocabil, o hazna a sufletului, pivniţa fetidă a inimii? De ce, fără drept de apel, carnea – carnalitatea, ca apanaj drăcesc – este condamnată din principiu să fie Umbra, servitoarea muncită, prohibită, arsă pe rugul raţiunii? Cine, cum şi cît ar fi în stare să amestece benefic planurile, infuzînd duh în febrilitatea senzorială şi dulci răceli reflexive în creuzetul epidermic? Întrebări tipice adolescentului năuc, pentru care coincidenţa contrariilor şi teoriile sufismului au impus cu înfiorare sinteza lumînare-flacără ca închipuire a relaţiei trup-suflet. Una fără cealaltă, ca plinătatea fără suportul golului, nu pot supravieţui în bogată conlucrare.

Booon. Vă scutesc de teoria chibritului şi vin la ţenchiul voroavei.

După ce mi-am scris fără condiţionare şi cu maaaare plăcere obolul, am aflat excitat că-n volum vor fi nu doar gurmeţi faimoşi precum Pleşu şi Liiceanu, ori gurmanzi insaţiabili ca subsemnatul, dar şi ghiduşi zăpăcitori&consumatori ai celor cinci simţuri, de talia lui Emil Brumaru, laolaltă cu cavaleri înzăuaţi ca Neagu Djuvara, inşi misterioşi bucătăreşte şi surprinzători papilar, precum Mircea Cărtărescu, Livius Ciocârlie, Radu Paraschivescu, Vlad Zografi şi Marius Chivu, împreună cu felurite, baroc înfăşurate doamne, în veci necorelabile deopotrivă cu ideea de gătit şi cu cea de găteală: Ana Blandiana, Antoaneta Ralian, Grete Tartler, Adriana Bittel, Adriana Babeţi, Oana Pellea, Monica Pillat, Ioana Nicolaie.

Titlul ideal presupus de mine era „Mîncăruri cu gust de la oameni de gust“. El a fost, însă, resimţit ca trufaş, fiind înlocuit cu fiorosul, IMGB-istul, zic eu, Intelectuali la cratiţă. Oricum aş coti privirea, văd în coada formulei un semn de exclamare, adică un imperativ care-mi evocă bine-cunoscuta, bucureşteana imprecaţie macho-şoferistică faţă de femeile la volan, în contexte de (ne)vinovată culpabilitate carosabilă: „du-te la cratiţă, fă, fir-ai a dracu’ de proastă cu cine ţi-a pus volanu-n mînă!“. Urlet geamăn cu nenorocita furie proletariană a fesenismului dîmboviţean din 1990 şi ceva, cînd cu „Moarte intelectualilor“, „IMGB face ordine“ şi duhorile misologiei postceauşiste pentru care ochelarii, barba, ezitările, referinţele culturale, poza lui Coposu şi aplauzele pentru Vali Sterian erau una cu delictul de leznaţiune şi, deci, vivat ghilotina.

Ei bine, citind cartea, mi s-au lichefiat rezervele, astfel încît joi 5 martie, în curtea GDS, la mesele pendinte de Green Hours, cu sticloanţe păcătos îmbiate dinspre cramele Oprişor şi mîncăruri parşiv furnizate de unii dintre autorii cuprinşi în carte, am acceptat cu toţii că – între l’art de vivre, ars amandi şi ars moriendi – arta culinară are exact rostul mortarului care asigură coeziunea cărămizilor.

Cartea are de toate: autori între 33 şi 95 de ani, zece femei, zece bărbaţi, din Valahia, Moldova, Banat şi Oltenia, cu sămînţă de saşi, vîlceni, aromâni, maramureşeni, evrei, sîrbi, greci, braşoveni, unguri, reţete de-o varietate năucitoare (de la sarmale, şarlote şi mîncare de gutui, la omlete, budinci, paste, salate, rulade, tort, pînă la gratin de andive, halva turcească, fettuccine ţărăneşti, gogoşari cu smîntînă, velouté de potiron aux chîtaignes, peşte cu salvie, spumă de zmeură, ou frecat, gomboţi şi ciorbă de praz), face dreptate bietei, dar delicioasei felii de pîine prăjită din anii săraci, unsă cu untură şi usturoi, dar şi colivei, la fel de seducătoare în dejism, ceauşism, postmodernism.

Revine cu tîlc în carte una dintre cele mai profunde şi perene efigii ale rînduielii familial-culinare: cuptorul bunicilor. O „instituţie“ vitală, aproape complet dispărută, dar care asigura cîndva fermecător continuitatea, densitatea originară, puritatea tradiţiei, acea tărie firesc-pilduitoare ce susţine temelia convieţuirii rodnice. Grete Tartler şi Andrei Pleşu subliniază natura de Athanor alchimic a vetrei, a cuptorului, cu acea „ştiinţă a focului“ care fraternizează bucătăria cu atelierele artiştilor plastici.

Fie că te opreşti la fascinaţia clătitelor din copilăria lui Mircea Cărtărescu, sau la bărbăteasca preferinţă pentru carne friptă şi salată a lui Neagu Djuvara, fie că sui înspre amestecul de Viena şi Budapesta ce pulsează în textele semnate de Adriana Babeţi şi Livius Ciocârlie, ori te laşi cu drag ameţit de „sacul bunicii“ Adrianei Bittel şi de hîtrul bunic vîlcean al lui Marius Chivu, de cartofii făcuţi roate pe plită, bureţii, laştele, gulaşul şi sălvăiţa din copilăria Ioanei Nicolaie, de prăjiturimea aristocrată evocată de Ioana Pârvulescu, de provocatorul aliaj de alivenci şi creveţi etalat de Gabriel Liiceanu, ori te laşi umilit de mărturisirea Gretei Tartler („eu, care nu mai mănînc carne de la 28 de ani, decît de Paşti şi de Crăciun“) – pretutindeni ai ocazia să înţelegi în ce măsură „rezistenţa prin cultură“ şi-a avut, în jumătatea de secol a comunismului românesc, o vrednică pereche în demnitatea culinară.

Pot să rîdă cu gura pînă la urechi de chestia asta campionii neosocialismului dîmboviţean, ea rămîne o realitate cu acute rezonanţe în memoria noastră sufletească.

În rest, că tot am trecut cuminte de Paşti, să ne fie de bine! 

P.S. La dilema din titlu văd că n-am mai ajuns. Ea rămîne pe veci, am senzaţia, o indecidabilă. Cine ar putea să cuantifice cu justă măsură cît este artă şi cîtă ştiinţă, cît instinct şi cîtă educaţie în alchimia inefabilă a bucătăriselii? Dar şi cît este rafinament artistic al degustării, ori simplă îngurgitare, în actul (erotic? sacerdotal? animalic?) al înghiţirii! Rămînem fiecare pe gînduri, cu farfuria în faţă.

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.