● Matei Călinescu, Ion Vianu, Scrisori din exil. Corespondență inedită, Editura Humanitas, 2019.

Încep cu partea cutremurătoare a acestei cărți: în 4 ianuarie 1987, Matei Călinescu îi făcea prietenului său din Elveția o confesiune care părea să vizeze întreaga lor generație: „Noi am fost loviți atît de năprasnic, încît nu am avut prilejul să dăm dovadă nici de responsabilitate, nici de iresponsabilitate; mentalitatea noastră a devenit una de supraviețuitori (în sensul tehnic: cei care au supraviețuit unei catastrofe)”. Fără îndoială că lucrurile vor fi stat chiar așa, cel puțin în linii mari, și că, prin comparație cu Eliade, cu Cioran și cu ceilalți, ei, cei născuți în anii ’30, puteau fi pe bună dreptate suspectați de o anume inerție istorică. Ce mă uluiește, însă, nu e prim-planul acestor rînduri. Ci un amănunt de care nici măcar autorul scrisorii nu e conștient (n-ar avea cum) la data redactării ei: două decenii mai tîrziu, grav bolnav, se va lovi din nou de înțelesul tehnic al termenului supraviețuitor. De astă dată, în context medical și în chip fatal, așa cum avea s-o arate jurnalul postum publicat în 2016. E, probabil, una dintre cele mai tragice coincidențe din literatura română, depășită doar, dacă stau să mă gîndesc, de paginile ultime ale sinucisului Ilarie Voronca.

Cu această umbră plutind deasupra lor, recent apărutele Scrisori din exil ajung să-și efaseze titlul. Căci, dacă drama depeizării e reală (și e, la ambii epistolieri, obligați să ia viața de la capăt dincolo de granițele unei Românii delirante), dedesubtul ei foiesc totuși zeci, poate chiar sute de tensiuni cotidiene încă și mai acute. E important, desigur, că Matei Călinescu și Ion Vianu documentează situația politică a Poloniei comuniste, schimbînd bibliografii și întrebîndu-se de ce la noi lucrurile întîrzie să se miște. Dar nu e deloc mai puțin important că, luat prin surprindere de autismul fiului său, autorul celor Cinci fețe ale modernității cere, cu înverșunare delicată, sfaturi „geamănului” de peste Ocean. E memorabil că ambii se înșală în primă instanță în cazul lui Caraion, creditînd „în alb” un turnător, cum știm astăzi, dintre cei mai dizgrațioși. Dar nu e de neglijat nici continua luptă cu depresia pe care Matei Călinescu o duce, fără a se iluziona că scrisul îi va fi mai de ajutor decît medicamentația.

De fapt, ca toate marile corpusuri de corespondență, și acesta ajunge să impună mai degrabă o stilistică decît un document. Cu alte cuvinte, un cod al apropierii de celălalt, chiar și atunci cînd celălalt e departe. Prieteni încă din adolescență, Matei Călinescu și Ion Vianu știu, ca puțini alții, să-și administreze unul altuia inventarul particular de aprehensiuni, de susceptibilități, de așteptări, de candori, de antipatii. Evident, sinceritatea e capitală. Dar sinceritatea, singură, e prin definiție săracă expresiv. E motivul pentru care adeseori Scrisorile din exil apelează la traseele indirecte ale sugestiei. Astfel că, de la un punct încolo, în destule dintre momentele de intimitate culturală mărturisite se pot ghici corelative emoționale. Citindu-l pe Belîi într-o ediție românească, Matei Călinescu redescoperă, ca pe „vechi cunoștințe”, cuvinte pe care nu le mai rostise mental de ani buni. De cealaltă parte, Ion Vianu îi elogiază o carte pentru precizie și eleganță, amintindu-și imediat de modelul patern și mai cu seamă de școala pe care acest model a format-o. Altundeva, aerul unei toamne la Bloomington e la fel de „curat și bogat” ca alămurile din muzica lui Strauss. Situațiile complicate ideologic ale cîte unui intelectual de vîrf își găsesc și ele rezolvări (sau cel puțin încercări de rezolvare) livrești: cutare replică a lui Rosetti e proiectată pe fundalul romanului Bietul Ioanide, fidelă colecție de caricaturi.

Cu același tact și, în definitiv, cu aceeași generozitate, sînt tratate și amicițiile comune mai mult sau mai puțin decepționante. Cazul cel mai ingenuu: cel al lui Gelu Ionescu, multă vreme ocolitor în decizia de a se expatria. Cazul mediu: cel al lui Nichita Stănescu, apropiat amîndurora, dar predispus la concesii vecine cu oportunismul. Cazul criant: Nicolae Breban, față de a cărui evoluție Matei Călinescu e inclement. Cazul patologic: Genu Ghelber, cel convins că Zacharias Lichter l-a deposedat de propriul său destin și de întreaga sa ideație.

Și totuși, nicăieri, nici o urmă de ranchiună, nici un strop din nămolul abject al colportajului. Poate că „exilul” înseamnă și asta: îndepărtarea de reflexele curente ale unei lumi căreia, moral, nu-i aparții.           

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Editura Humanitas, 2017.