● Elena Vlădăreanu, Minunata lume Disney, Editura Nemira, 2019.

 

Generația 2000 nu a fost una revoluționară. Trezită tîrziu, apărută în peisajul postcomunist atunci cînd zgomotul și furia de după ’90 se așezaseră, ea nu părea să aibă motive de revoltă și, de altfel, lumea literară a îmbrățișat-o la început cu simpatie, pentru că îi asigura o continuitate necesară. Și totuși a existat o miză politică incomodă, insurgentă, doar că ea a apărut, probabil pe neașteptate, datorită ideii feministe propuse, at long last, de către poetele acestei generații.

Cea mai importantă, cred, dintre autoarele generației 2000 este Elena Vlădăreanu, o poetă care atacă în serie teme nevralgice, și asta nu de azi, de ieri. În Europa. Zece cîntece funerare (2005), ea își soma congenerii să își asume o identitate ideologică pe care mulți, probabil, încă ezitau să o recunoască, în versuri despre „copiii mizeriei“ nu atît materiale, cît morale, fii spirituali ai unor ticăloși cinici, preocupați de mize estetice care să le facă uitată imoralitatea. În Spațiu vital (2009), miza feministă era ambalată în estetica conceptuală a colajului textual-imagistic, lucru destul de complicat ca să perturbe receptarea critică (ah, polemicile critice douămiiste…), agasată pe de o parte de o miză politică incomodă, dar greu de ignorat și, pe de altă parte, de poetica indecisă între metaforă și denotație. Mai recentul Bani. Muncă. Timp liber (2017) își asumă decis identitatea feministă și stilistica minimalistă, care acoperă atît autoexpunerea sfidătoare, cît și ideologizarea feminității în manualele comuniste, atît sărăcia scriitorului de literatură devenit scriitor de aplicații, cît și distopia viitorului robotizat. În continuarea acestuia apare volumul de anul trecut intitulat Minunata lume Disney. E un volum mai puțin complex decît Bani. Muncă. Timp liber, dar are meritul de a se întoarce spre copilăria noastră și a autoarei, examinînd felul în care lumea indistinctă de obiecte colorate a copiilor capătă, tot atunci, trăsături de gen apăsate și dureroase.

Copilăria e teritoriul morții, s-ar zice după numărul de rememorări făcute în carte ale unor colegi de clasă dispăruți, în general în perioada școlii, care în accidente stupide, care în urma unor boli grave. Mai important, însă, este că însăși copilăria a murit, închisă într-o epocă, cea a anilor ’80, la rîndul ei îngropată de istorie. Vorbind despre perioada aceea, poeta face arheologie socială, evocînd în treacăt războaiele coronițelor de la premii, singurătatea bananelor lăsate pe dulap să se coacă sau coregrafia atît de diferită a funeraliilor: „altfel totul clasic / nimeni încă nu externalizase moartea / erau anii ’80 și morții stăteau cu noi în casă trei zile / ocupau masa din sufragerie […] / nici nu visam noi la vile mortuare grădini japoneze […] / la curat și la distanțare / la meniu înmormîntare și/sau parastas“. Dar copilăria este și spațiul unui proces cognitiv neîntrerupt și accidentat, care progresează prin șocuri, suprapunînd brutal zone morale pînă atunci divergente. Așa are copilul experiența autorității arbitrare, sancționate de stat, atunci cînd ia o palmă („palma grăsuță și rea a tovarășei“) în culise la „Cîntarea Romîniei“. Așa învață adolescenții tabuul morții, atunci cînd nu se duc la înmormîntarea unui fost coleg de școală pentru că trebuie să învețe pentru Bac.

Cel mai important, tot acum și la fel se manifestă sexualizarea corpului, cu fetele hărțuite de adolescenți sălbăticiți de hormoni, și mai ales a limbajului. Băieții iau în proprietate limbajul prin impunerea unui cod gramatical al vulgarității, sintetizat simbolic prin „acest o, acest fucking o“ din expresiile: „și-au pus-o / și-au tras-o / și-o bagă / și-o scoate / o freacă / suge-o!“. După o epocă, inițială, a fascinației egale față de obiecte în regatul egoismului („Erați identici. Erați perfecți. Vă doreați aceleași lucruri. Primeați aceleași lucruri. Cizme de cauciuc roșii. Cizme de cauciuc albastre“), codul vulgarității introduce diferențierea de gen. Astfel, identitatea feminină e exotizată (ca „pronume personal persoana a III-a singular feminin“) și expulzată, în loc instaurîndu-se „țara băieților“, aceea în care aluziile sexuale cele mai stupide sînt întotdeauna prilej de haz. Volumul deconstruiește sexualitatea „receptă“, evocînd și suave întîmplări lesbiene sau agresiuni de îndrăgostită asupra unui băiat, prezente mai degrabă pentru a ilustra o sensibilitate plurală și o identitate posibilă. Prin această sintaxă narativă inteligentă se exprimă însă un protest serios și vehement. E de apreciat o asemenea coerență stilistică și ideologică, prin minimalism și feminism, ambele spații de existență vaste, pe care le ignoră doar captivii unei formule istoricizate de poezie.

Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.