„Nimeni n-a fost vreodată violat de o carte”, a spus judecătorul la finalul procesului de ultraj împotriva bunelor moravuri intentat, în anii ʼ20 ai secolului trecut, romanului Ulise de James Joyce. Termenii par se fi schimbat cu totul în acest moment post-#MeToo, cînd un editor decide să retragă cartea din librării, să topească tirajul din depozit şi să rupă contractul cu scriitorul, al cărui profil este şters şi de pe site-ul editurii, după ce acesta este acuzat de hărţuire sexuală şi viol, în presă, nu şi în instanţă, şi fără alte dovezi în afara unor declaraţii.

Este vorba de scriitorul Blake Bailey şi de biografia sa dedicată lui Philip Roth şi publicată de Norton Publishing, scandalul literar al momentului, caz rezumat de mine aici, acum trei săptămîni, intrat într-o nouă fază. Căci, între timp, Skyhorse Publishing a anunţat că vor retipări luna viitoare Philip Roth. The Biography cu exact aceeaşi copertă cu care apăruse şi în versiunea trimisă la topit: „O biografie trebuie judecată în funcţie de calitatea scrisului, de importanţa subiectului şi de valoarea documentării. Cartea lui Blake Bailey despre un autor considerat «un geniu literar» este, în mod evident, o contribuţie capitală. Sîntem mîndri să o publicăm”. (Skyhorse fiind editura care a publicat anul trecut şi memoriile lui Woody Allen, Apropos of Nothing, abandonate de editorul precedent, Hachette, din cauza reluării, în siajul #MeToo, a acuzaţiilor de comportament sexual inadecvat faţă de fiica sa vitregă, chiar dacă regizorul fusese achitat din lipsă de probe în urma unei anchete FBI în anii ʼ90.)

Decizia celor de la Norton a ridicat cîteva întrebări fundamentale legate de responsabilităţile morale ale unei edituri. Asociaţii precum PEN America, Authors Guild şi The National Coalition Against Censorship au criticat retragerea cărţii din librării: „Publicul cititor trebuie să aibă libertatea de a decide ce anume citeşte”. Alte voci au cerut chiar ca arhiva pe care Philip Roth, încă din timpul vieţii, i-a lăsat-o lui Blake Bailey, autorizîndu-l astfel să-i scrie biografia, să devină accesibilă şi altor istorici literari.

Legat de această chestiune, în The New York Times, eseista şi biografa Ruth Franklin a publicat un articol intitulat „Ce pierdem cînd doar bărbaţii scriu despre bărbaţi”, în care afirmă: „Nu există deocamdată o investigaţie oficială cu privire la declaraţiile incriminatorii la adresa lui Blake Bailey. Dar dacă acestea se vor dovedi adevărate, atunci cititorii vor fi îndreptăţiţi să se îndoiască de abilitatea lui Bailey de a evalua obiectiv documentele legate de relaţia lui Roth cu femeile din viaţa sa”. Afirmaţia lui Franklin se adaugă astfel acuzaţiilor iniţiale la adresa lui Bailey motivate, nici mai mult, nici mai puţin, de aparenta lipsă de obiectivitate a biografului cu privire la presupusul misoginism al scriitorului cercetat. Altfel spus, Bailey n-ar fi suficient de obiectiv în a-l demasca pe Roth ca misogin pentru că el însuşi, conform zvonurilor, ar putea fi un potenţial violator, prin urmare cititorii ar putea fi manipulaţi, deci editorul a preîntîmpinat această posibilă situaţie trimiţînd cartea la topit. Suita de condiţionale optative pe care o implică acest caz este dezarmantă, ca să nu spun de-a dreptul terifiantă.

Mai ales că, de fapt, Ruth Franklin îi plăteşte acum o poliţă lui Blake Bailey, după ce acesta i-a recenzat negativ, în 2016, biografia dedicată prozatoarei Shirley Jackson, A Haunted Life. Biograful Bailey a acuzat-o atunci pe biografa Franklin că, ignorînd contextul socio-politic al epocii scriitoarei, moralizează propriile prejudecăți feministe în demersul ei de a o portretiza pe Shirley Jackson (1916-1965) ca o victimă a patriarhatului, în condiţiie în care soţul acesteia, criticul şi editorul Stanley Edgar Hyman, chiar dacă i-a fost infidel, a încurajat-o să scrie, i-a publicat povestirile şi a susţinut-o în mod public. Prin urmare, este articolul lui Franklin lipsit de etică în condiţiile în care ea nu este cîtuşi de puţin o persoană dezinteresată în a comenta situaţia lui Bailey?

Dar Franklin merge încă şi mai departe, criticînd faptul că Bailey are, doar el, acces la arhiva lui Roth: „Biografii nu sînt stenografi şi e de dorit (more akin to) ca romancierii să fie cei care construiesc naraţiunea vieţii unei persoane”, prin romancieri înţelegîndu-se, de fapt, romancierele. Franklin sugerează astfel că biografia scrisă de Bailey e necreditabilă din cauză că biograful 1) este un bărbat, cel mai probabil misogin şi 2) oricum nu e romancier şi nu foloseşte discreditar documentele („making editorial choices at every turn”). Altfel spus, nu moralizează prejudecățile feministe scoţîndu-l/demascîndu-l pe Roth drept misogin. Continuă Franklin: „Aşa cum criticii literari femei au putut observa elementele misogine din scrisul lui Bailey, un biograf femeie ar fi avut o perspectivă mai critică asupra relaţiei lui Roth cu femeile. Un biograf negru sau un biograf evreu ar fi avut mai multe de spus despre chestiunea rasei în ficţiunile lui Roth”.

David Walsh comentează pe www.wsws.org: „Implicaţiile demonstraţiei lui Franklin sînt sinistre. Aceasta este o propunere (an appeal for) de comunalizare etnică şi de gender (ethno-gender communalization) a criticii literare. Fiecare personalitate artistică majoră ar avea nevoie de un grup de comentatori de aceeaşi talie: un biograf pentru rasă, un biograf pentru gen, un biograf pentru origine şi naţionalitate – şi, de ce nu, cîte un biograf pentru fiecare relaţionare a subiectului cu copiii, natura, animalele, mîncarea şi hainele? Un astfel de argument cu privire la rasă-gen-etnie poate fi răstălmăcit (turned around) pentru a încuraja concluzii fascistoide (truly Nazi-like). Cum ar putea un evreu să scrie cu relevanţă (with any degree of depth) despre Shakespeare sau despre Wagner? Şi ar putea vreodată un bărbat să scrie ceva valabil despre o femeie? Adio Doamna Bovary, Anna Karenina, Effi Briest. Presupoziţia aceasta, neformulată ca atare, dar răspîndită într-o proporţie semnificativă în mediul academic şi în presă, susţine că cele mai profunde căi de a cunoaşte un artist sau de a defini relaţia artistului cu lumea rezidă în rasă şi gen”.

În această nouă vîrstă a umanităţii, mai poate arta surprinde experienţa comună a condiţiei umane? Mai poate ficţiunea transcende rasa şi genul? Mai are literatura acces la universalitate?